Mărturisesc că de fiecare dată când văd cum un fotbalist își termină cariera mă încearcă emoțiile. Mai ales atunci când e vorba de nume mari, cu care am fost într-un fel contemporan, pe care i-am admirat ani de-a rândul. E pe undeva și un soi de ciudă a mea pe anii care se scurg, un regret că timpul nu poate fi oprit din trecerea lui, iar de întors clepsidra asta a anilor nici nu poate fi vorba,  o amară constatare că totul în viață trece atât de repede, parcă prea repede. Mereu am un nod în gât văzând cum unii dintre acești mari fotbaliști nu reușesc să-și stăpânească lacrimile în momentul acela, când nisipul din clepsidră a curs de tot și e timpul să-și facă ieșirea din verdele ierbii spre o nouă viață. Mă gândesc mereu, văzându-le lacrimile ori tentativele, de cele mai multe ori nereușite, de a și le stăpâni, că acești băieți deveniți între timp bărbați chiar au iubit profund ceea ce au făcut, chiar au jucat fotbal mai întâi din plăcere și abia apoi pentru bani. Altfel nu s-ar explica aceste lacrimi din partea unor oameni care au suficient de mulți bani încât să nu aibă, ei și familia lor, grija zilei de mâine. Cred că în acele lacrimi stă și cheia succesului lor. Atunci când îți pare rău că nu mai poți face un lucru, înseamnă că ai iubit profund acea activitate. Iar atunci când iubești ceea ce faci, banii câștigați chiar nu contează, mulțumirea e mult mai mare.

Mărturisesc, dacă tot suntem la ora confesiunilor că, din pricina fotbalului, am plâns de două ori până acum. Prima dată în 1994, după meciul ăla blestemat cu Suedia, când s-a spulberat posibilitatea unei generații de a deveni chiar de aur și posibilitatea unui fotbal să atingă un pisc de care nu cred că se va mai apropia vreodată. A doua oară am plâns la retragerea lui Hagi, dar atunci pe fugă, pentru că deși eram pe vechiul ”23 August” aveam de scris și lacrimile mele nu erau prevăzute în context. Duminică seară, la retragerea lui Francesco Totti mi-am stăpânit cu greu lacrimile. Iar asta nu din cine știe ce spirit bărbătesc, ci tot fiindcă aveam o treabă de făcut. Probabil că în fața televizorului nu m-aș fi putut stăpâni.

Și asta pentru că momentul a fost din plin încărcat de emoție. O emoție atât de firească încât lacrimile veneau de la sine. ”Toate lacrimile duc la Roma”, a comentat cineva, unul din miile de mesaje scrise în acele minute. N-a fost nimic artificial în acest moment, n-au fost artificii, n-au fost lasere, n-au fost cine știe ce staruri invitate. Au fost doar Totti, familia lui, colegii săi de azi și tribuna. Acea tribună care l-a iubit necondiționat și căreia el i-a întors sentimentele. Am văzut zeci de mii de oameni plângând pe ”Olimpico”, de toate vârstele, de toate genurile și de toate categoriile sociale. Nu cred că a existat vreo retragere ca asta în istoria fotbalului și, sincer, nici nu cred că va ma exista. Pentru că odată cu ieșirea lui Francesco Totti din scenă, fotbalul pierde poate ultimul romantic, ultimul reprezentant al acelei specii pentru care banii și faima sunt importante, dar în niciun caz cele mai importante. Totti a fost un rege al Romei, a îmbrăcat un singur tricou și i-a fost fidel în ciuda tentațiilor ce au apărut din multe locuri. Putea fi prinț în altă parte, putea câștiga mai mulți bani și mai multe trofee, putea lua Balonul de Aur, el și-a construit însă drumul altfel, iar pentru asta merită felicitat. Într-o epocă în care banii sunt pe primul plan, iar sentimentele se pot cumpăra foarte ușor, Totti s-a ținut departe de tentații și n-a trădat.

Răsplata și-a primit-o an după an. Banii nu i-au lipsit, contractele au fost foarte bune, salariile mari. Însă dragostea acelor fani era ceva ce cu greu putea fi găsit în altă parte. În acest context, acel ”vi amo”, ”vă iubesc”, rostit cu voce stinsă, cu un nod în gât și cu lacrimile inundându-i ochii a fost cât se poate de sincer. N-ai cum să nu-i iubești pe oamenii care plâng pentru tine și care ar fi făcut orice, poate și-ar fi dat chiar ani din viața lor ca tu să poți merge mai departe, să-ți poți continua reprezentațiile. Nu cred că există mulțumire mai mare în viața cuiva decât asta. Înainte de bani, fotbalul e al fotbaliștilor, dar mai presus de toate e al acelor oameni care pun atât de mult patos, se consumă atât de mult și, iată, plâng atunci când se despart de un idol. Fiecare dintre acești oameni, indiferent de culorile pe care le susțin, merită un Totti al lor.

Totti al Romei este, de azi, istorie. Pentru că așa e viața asta construită, pentru că nimic nu e etern, pentru că tot ceea ce este bun la un moment dat se stinge. În fața lui Totti stă o nouă viață, nu-i va fi ușor să se trezească de dimineață știind că nu mai trebuie să facă lucrurile pe care le făcea acum câteva luni. Viața merge înainte, fotbalul de asemenea. Iar nouă, celor din tribune, fani sau nu ai Romei, fani sau nu ai lui Totti, nu ne rămâne decât să-i mulțumim pentru tot ceea ce a făcut și să fim mulțumiți că am putut fi contemporani cu el.