Nu, nu este nicio greșeală în titlu. Și nici startul unei analize amănunțite asupra finalei de Champions League de sâmbătă seară. A trecut ceva timp de atunci, impresiile s-au mai așezat, teoriile făcute la cald au devenit fie certitudini, fie au fost date uitării. Voi explica mai jos care este semnificația acestei constatări. Căci, dincolo de a fi titlul unui articol, este o constatare. Zidane a câștigat în acest an și jumătate de când e antrenor toate bătăliile posibile. Cea mai grea este însă victoria obținută asupra lui Cristiano. E de fapt o victorie a ambilor, căci unul lângă altul, Balon de Aur lângă Balon de Aur, superfotbalist lângă superfotbalist, Zizou și Cristiano au reprezentat alfa și omega acestei superechipe ce s-a născut pe ”Santiago Bernabeu”. 

E deja redundant să mai scriu pe acest blog despre supremația fotbalistică a celor de la Real Madrid. În momentul acesta e cea mai bună echipă din lume și punct. Are tot ce-i trebuie, are bani, are jucători, are antrenor și mai are acea legătură aproape mistică, acea logodnă de care am mai vorbit, cu Champions League. În Cupa Campionilor Europeni s-a scris legenda acestui club în secolul trecut, în Champions League se rescrie în acest secol. Faptul că e prima echipă care pune mâna pe trofeu de două ori consecutiv e deja o normalitate, dacă nu Real Madrid atunci cine putea reuși asta? Deja cred că putem lesne schimba acea teorie a lui Lineker, conform căreia fotbalul e un joc de 90 de minute pe care-l câștigă întotdeauna nemții. Bravul Gary, cu un pic de ADN Barcelona, a schimbat-o un pic acum vreo 5 ani și a spus că fotbalul e un joc de 90 de minute pe care-l câștigă întotdeauna Messi. Acum cred că putem da al sens teoriei: Fotbalul e un joc de 90 de minute, ale cărui finale le câștigă întotdeauna Real Madrid.

Vă invit să revedem împreună, cu ochii minții, primele minute ale finalei de la Cardiff. Acele prime minute în care Juventus părea că stăpânește jocul, iar madrilenii păreau un pic surprinși. Păreau. Cred că undeva în jurul minutului 15, pe fondul pressingului agresiv și foarte sus al italienilor, Kros, Isco și Marcelo au reușit o ieșire din apărare de tip ”Play Station”, cu pase din prima, inclusiv una cu călcâiul. Acela a fost momentul în care Madridul, ca echipă, a făcut (metaforic evident) acel gest, pe care ulterior avea să-l facă și Cristiano: ”Calma, calma, suntem și noi pe aici și suntem foarte foarte buni”. A fost un fel de mesaj subliminal, pe care ”Bătrâna Doamnă” și l-a însușit aproape fără să-și dea seama.

Ar fi la fel de redundant să scriu despre calitățile de antrenor ale lui Zidane. De la Guardiola încoace n-am mai avut un tehnician care să se arunce cu atâta putere în fotbal și să-l domine cu așa autoritate. Nu știu în ce măsură traseul lui Zizou post Real Madrid va semăna cu cel al lui Pep post Barcelona, dar tocmai asta e frumusețea acestui sport, că lasă mereu loc de noi și noi dezbateri, de noi și noi provocări. Felul în care Zidane a citit prima repriză a finalei de sâmbătă și felul în care a schimbat apoi așezarea echipei sale pentru o a doua repriză absolut fantastică țin în mod evident de un antrenor de clasă mondială. Practic a mutat o singură piesă, dar rezultatul a fost decisiv. Toni Kros a primit telecomanda jocului, a ieșit din linia de trei pe care o desenase inițial Zidane, alături de Casemiro și Modric, și a urcat câțiva pași spre a deveni un soi de ”mediapunta”. Această reașezare a liniei de mijloc într-un romb a dat peste cap tot jocul torinezilor și a făcut ca el să se stingă precum o lumânare. Iar cele 20 de minute ce au urmat revenirii de la odihnă au fost atât de brutal în favoarea madrilenilor încât Allegri se gândește cred și acum la ce s-a întâmplat.

Victoria lui Zidane asupra lui Cristiano Ronaldo e cea care, cred eu, a fost decisivă în transformarea acestei echipe în acest an și jumătate. Iar cea mai bună dovadă a acestei transformări stă în compararea celor trei finale pe care le-a câștigat Realul în ultimii 4 ani. De la dramatismul agonizant de la Lisabona și incertitudinea dureroasă de la Milano s-a ajuns la demonstrația de forță de la Cardiff. Comparați și felul în care a ajuns Cristiano la aceste trei finale. De la un jucător aproape sufocat și, ca urmare, aproape inexistent la Lisabona și Milano, la mașina de fotbal din acest final de sezon. 10 goluri în ultimele 5 partide de Champions League, care au fost și cele mai grele, plus o prestație impunătoare la fiecare din aceste jocuri extrem de importante. Zidane a știut să-i explice lui Cristiano că e mai bine să-și dozeze efortul, să se mai și menajeze, să lase deoparte eterna confruntare cu Messi și să se gândească la faptul că anii trec, iar corpul lui nu mai e același. Asta e marea victorie a lui Zidane, faptul că a izbutit să-l convingă pe Cristiano.

O să spuneți poate că nu-i o mare filozofie. Că jucătorul trebuie să se supună antrenorului etc etc. Hmm. Fotbaliști ca Messi și Cristiano Ronaldo, mai ales în acest deceniu ce ne-a oferit, cred eu, cel mai intens duel sportiv din istoria omenirii, nu pot fi tratați la același nivel cu ceilalți. Nici Mourinho, nici Ancelotti, nici Rafa Benitez n-au izbutit să-l convingă pe Cristiano. Vorbim de trei câștigători de Champions League, care sigur și-ar fi dorit ca Ronaldo să nu joace 90 de minute cu Osasuna au Malaga, ca să dea 5 goluri, ci să se păstreze pentru meciul de Champions League de peste trei zile. N-au știut ce și cum să-i spună, iar vestiarul a fost un martor tăcut la acest soi de dictatură a lui Cristiano, pentru care regulile nu prea funcționau. Zidane a știut, iar vestiarul a apreciat asta, fie și subliminal, astfel că autoritatea sa a crescut, la fel și încrederea pe care ceilalți jucători au dezvoltat-o față de antrenor. Zizou a știut să-i explice lui Cristiano că duelul particular cu Messi nu e cel mai important lucru de pe pământ, plus că el poate fi tranșat în partidele cu adevărat importante, unde un gol contează mai mult decât un hat-trick. Mai apoi, a știut să-l determine pe Cristiano să-și schimbe poziția, să iasă din bandă și să se tragă spre centru, acolo unde e mai ușor la această vârstă, iar reconversia profesională a lui Cristiano, din acel CR7 formidabil pe spații mari într-un CR9 absolut letal în fața porții, a făcut ca echipa să câștige un marcator feroce și un lider matur, care să știe să se pună în slujba echipei și nu invers. Al 5-lea Balon de Aur care va veni în decembrie e doar o urmare, dar și o demonstrație a teoriei că se poate și-așa.

Ar mai fi multe de spus despre acest moment strălucitor prin care trece Real Madrid. Ar merita apreciat ca atare gestul lui Florentino Perez de a-l da afară pe Ancelotti, la capătul unui sezon în care echipa a terminat pe doi și a ieșit în semifinale din Champions League. Un gest ce a stârnit multe comentarii atunci, multe critici în rândul suporterilor, dar care a ridicat nivelul de competență la o limită violentă de-a dreptul. Pentru Florentino locul doi nu se premiază, iar cei care se cred pregătiți să preia această echipă sau să vină să joace la ea sunt acum avizați. Iar acest nivel de competență de care vorbeam în mod sigur va afecta și pe Barcelona. Între Real și Barcelona e o legătură invizibilă, un principiu al vaselor comunicante adaptat de la fizică la fotbal, de care am mai scris pe acest blog. Primul Real ”galactic” al lui Florentino s-a născut din frustrarea acestuia față de ”Dream Team”-ul lui Cruyff și titlurile lui Van Gaal. Barcelona lui Ronaldinho s-a născut din frustrarea față de Madridul galactic. A urmat apoi perioada strălucitoare a lui Guardiola, apărută ca reacție la cele două titluri madrilene. Iar acest Real fabulos e creația invidiei față de Barcelona din 2011. Barcelona-Manchester United din 2011 și Real Madrid-Juventus din 2017 sunt două finale de Champions League aproape identice din punct de vedere al demonstrației de forță, al felului în care o finalistă a dominat jocul. Mâinile tremurânde ale lui Sir Alex și privirea pierdută a lui Allegri devin astfel un punct comun. Cu o astfel de rivalitate, supremația Primerei Division față de fotbalul european va continua multă vreme, căci frustrarea e acum stăpână la Barcelona, dar din ce-am văzut mai sus întotdeauna a apărut și reacția.

Închei textul cu două vorbe despre Juventus. N-a fost o umilință, așa cum au văzut mulți. A fost pur și simplu o încercare a ”Bătrânei Doamne” de a se ridica la înălțimea rivalului. O încercare eșuată, căci în momentul ăsta Real Madrid este o echipă mai bună. E logica simplă a fotbalului.