Barcelona-Juventus a fost un afiș numai bun pentru reintrarea în scenă a spectacolului numit Champions League. A și fost, de altfel, singura partidă cu adevărat apetisantă din prima zi a acestei prime etape, căci era singurul duel care aducea fața-n față două dintre pretendente la câștigarea trofeului în acest sezon. În plus, era prima confruntare pentru ambele în care ne puteam da realmente seama care le este nivelul, după transformările, mai mult sau mai puțin traumatizante, din vara pe care ne pregătim s-o trecem la capitolul amintiri. Căci și Barcelona și Juventus s-au confruntat cu două despărțiri care, deși n-au semnul de egalitate între ele, au avut darul de a destabiliza un pic atmosfera din interiorul celor două grupări.

Fără a avea dimensiunile pe care divorțul de Neymar le-a atins în tabăra catalanilor, plecarea lui Bonucci a însemnat destul de mult pentru Juventus. A lăsat în primul rând apărarea fără un element important, poate cel mai important (deși se vor găsi unii care să descopere acum greșeli din trecut ale unui Bonucci pe care-l adulau pe când îmbraca tricoul lui Juve și refuza să plece la City), dar a și deschis o ușoară breșă între antrenor și vestiar. Contondența cu care Max Allegri a acționat după episodul Cardiff, ideea de ”ori eu, ori ei”, sigur n-a fost prea bine primită de alți jucători. Mulți dintre ei răsfățați peste măsură, obișnuiți să dicteze ei și nu să fie comandați, această autoritate acordată antrenorului pesemne că le-a deranjat puțin orgoliul. Problemele lui Allegri de aici s-ar putea să înceapă, fără ca asta să însemne că tehnicianul italian, versat deja în acest ocean al fotbalului plin de rechini, nu va putea să le și rezolve. Iar în acest sens, eșecul de marți de pe ”Camp Nou” s-ar putea să devină foarte folositor. Suntem abia la început de sezon, nimic nu e decis și multe reglaje se vor putea face până când vor începe să vină cu adevărat meciurile care contează.

Juventus a plecat din Catalunya cu un bagaj suplimentar de trei goluri față de cel cu care venise. N-a făcut o partidă proastă și acest 3-0 nu reprezintă o umilință. Ba chiar aș zice că până la deschiderea scorului, ”Bătrâna Doamnă” a părut echipa care știe mai bine ce face în teren. În ciuda absențelor, multe și importante, Juve a dezactivat în mare fotbalul propus de Barcelona, în sensul că foarte puține au fost conexiunile reușite între Messi și Suarez, la fel între Iniesta și Messi, iar participarea lui Dembele, pentru prima dată titular, a fost mai degrabă modestă. Juve a ratat ocaziile sale, mai multe decât Barcelona până la golul lui Messi, dar în Champions League cu jumătăți de măsură nu prea merge. Mai ales când în tabăra adversă există Messi.

Un Messi care, după plecarea lui Neymar, a rămas din nou singur în luptă cu adversarii. Aici a fost, de fapt, marea problemă a Barcelonei în vară, înțelegând aici club și suporteri. Faptul că a conștientizat rapid ideea că a rămas fără cel care putea interpreta perfect rolul lui Messi atunci când argentinianul era bine blocat de rivali sau, în situație extremă, când nu era deloc pe teren. De aici și dimensiunile traumatizante ale unui divorț ce părea a întoarce Barcelona în situația anului 2008, cu precizarea extrem de importantă că atunci abdicarea lui Ronaldinho a fost mai degrabă forțată de prezența lui Messi. Societatea dintre Neymar și Messi, excelent completați de Luis Suarez, făcea ca un marcaj individual să fie practic imposibil. Partea mai puțin bună a respectivei societăți, despre care s-a vorbit atunci destul, era că munca echipei în general se diminua oarecum, pe ideea că vor reuși cei trei din față să rezolve cum necum orice situație va apărea. De multe ori n-au reușit, dar cu Luis Enrique nu prea exista niciun plan B din acest punct de vedere.

Ernesto Valverde a conștientizat însă repede că va trebui să muncească în acest sens. I-ar fi fost ceva mai ușor dacă ar fi putut începe regândirea planului tactic încă din timpul turneului de pregătire din America. Amatorismul actualei conduceri, care nu știa foarte clar care e situația lui Neymar, l-a pus pe Valverde în situația de a nu avea cum să gândească o nouă strategie. Contra unor adversari tari, așa cum au fost cei de la International Champions Cup, se putea face o autoreglare din mers, fără consecințe atât de traumatizante cum au fost cele din Supercupa Spaniei. Neymar trebuia să joace, din motive contractuale, dar nu scria nicăieri că trebuie să joace alături de titularii obișnuiți. Faptul că Barcelona lui Valverde e în continuare în perioada de rodaj se observă cred cu ochiul liber. La fel cum cred că se observă și anumite idei pe care tehnicianul basc încearcă să le implementeze.

Iar cea mai importantă mi se pare că se referă la Messi. De când cu Valverde starul argentinian joacă mult mai în interior, dar și mult mai aproape de careul advers. Sau cel puțin încearcă. Inclusiv într-o poziție de ”9 fals”, care nu-i e străină lui Leo și care parcă-i vine mai bine acum decât în perioada Pep. Mai ales că Valverde are la îndemână oricând varianta Suarez (plus Paco Alcacer), uruguayanul fiind însă deocamdată un pic sacrificat, tras ușor spre stânga, o mutare în genul celei făcute de Allegri la Juve cu Mandzukic. Croatul s-a acomodat repede noului rol, rămâne de văzut cum o va face Suarez. Mi se pare unica parte preocupantă a noului plan al lui Ernesto Valverde, care e foarte posibil să-l aibă ca piesă de bază pe Dembele. Capacitatea francezului de a atrage mai mulți adversari în zona lui e foarte importantă pentru ca Suarez să poată apărea la finalizare ca pe vremea când era un nouar tradițional. Cu Juve, Dembele și-a arătat unele calități, dar a și arătat că mai are mult de transpirat până să poată juca alături de Messi. Lui Neymar i-a trebuit un an, iar Dembele e și mult mai tânăr. Are însă un talent ieșit din comun, iar acest ”defect” că poate juca la fel de bine mingea și cu stângul și cu dreptul îl transformă într-un fotbalist a cărui explozie nu are cum să nu apară. Rolul de pasator decisiv îi vine de minune și l-a pus în practică perfect la Dortmund, ceea ce-i trebuie e o rapidă adaptare la stilul lui Messi.

O adaptare pe care o are, de exemplu, Iniesta. Pentru care, spre deosebire de Luis Enrique, Valverde pare să fi desenat un rol mai aproape de condițiile sale de azi. Fizice mai exact, căci Iniesta de azi trebuie să acopere mai mult teren, dar în același timp să alerge mai puțin. Un Iniesta care face risipă de efort, așa cum dorea de la el Luis Enrique, este mai puțin productiv, căci un Iniesta obosit e un Iniesta fără bagheta magică de care are nevoie inclusiv Messi. În acest sens, a crescut foarte mult rolul lui Rakitic, probabil și al lui Paulinho, a cărui participare la faza de construcție e mult mai pronunțată față de anii trecuți.

Pentru Allegri și al său Juventus, e foarte importantă găsirea unei noi idei de joc, bazată pe lotul mult mai stufos de care beneficiază. Marți a avut multe absențe, dar asta e o situație mai degrabă accidentală. Plecarea lui Bonucci îl cam lasă fără soluții strălucite de ieșire din apărare, căci Bonucci venea și cu pasa scurtă și cu pasa lungă și cu verticalizare când era cazul. Felul în care va reuși să-i găsească un loc lui Matuidi, atunci când va fi apt Khedira, e o altă temă, dar marea provocare va fi să le ofere spațiu împreună lui Douglas Costa, Dybala și Bernardeschi, trei stângaci ce pot crea o zona de inventivitate, viteză și goluri în spatele marcatorului obișnuit. Ca și Barcelona, Juve e încă în rodaj, cu amendamentul că Allegri are marele examen în Champions League, spre deosebire de Valverde a cărui bătălie pare mai degrabă în Primera Division.

P.S

Despre tripleta Neymar-Cavani-Mbappe cu altă ocazie. Eventual după meciul cu Bayern, căci atunci vor avea cei trei în față un rival pe măsură. Poate reprezenta această linie atuul Parisului în acest sezon de Champions League, dar ostilitatea cu care e privit PSG-ul de marile grupări europene (cu excepția lui Manchester City, care e oarecum în aceeași situație de club-stat) vor face ca meciurile europene să fie mult mai dificile decât în anii precedenți.