Vitamină B, cu B de la Bosz. Sau cu B de la Borussia. Cură de vitamina B pentru Real Madrid, cam asta ar fi cheia în care trebuie interpretat titlul textului care urmează. Căci asta s-a întâmplat marți seară la Dortmund. O cură de vitamine numai bună pentru ca Zidane și ai lui să-și recupereze senzațiile risipite pe undeva în acest start amestecat de Primera Division. Ca de obicei, în Champions League e altceva, această trainică idilă dintre competiția numărul unu la nivel de club și gruparea de pe ”Santiago Bernabeu” fiind vizibilă încă de pe vremea celui care dă numele arenei madrilene, don Santiago Bernabeu.

Real Madrid avea nevoie de un adversar precum Borussia de marți și de un antrenor precum Peter Bosz ca să redescopere gustul victoriilor facile. Obținute chiar fără să joace peerfect, căci Madridul a fost departe de a fi perfect pe ”Signal Iduna”. A avut în față însă un rival care i-a deschis larg ușa succesului prin fotbalul pe care l-a jucat. Pe un teritoriu ostil, unde încă nu câștigase, având în față o Borussia lansată în Bundesliga, cu 3 puncte peste Bayern, cu 19 goluri marcate și doar unul primit, ce tocmai demolase pe Monchengladbach cu 6-1, madrilenii aveau motive să se teamă. Mai ales că jocul lor nu strălucise defel de la acel retur de Supercupă a Spaniei cu Barcelona. Teama s-a risipit însă repede, căci stilul de joc impus de Peter Bosz s-a mulat ca o mănușă pe formula aleasă de Zidane, una fără un număr 9, căci Benzema e accidentat, cu două săgeți în față, Cristiano și Bale, cu 4 mijlocași, între care unul, Isco, făcând și o dedicată muncă defensivă de tamponare a lui Nuri Sahin, de fiecare dată când cel ce trebuia să fie regizorul jocului ”galbenilor” primea mingea.

Mie Borussia Dortmund de marți seară mi-a semănat foarte mult cu Rayo Vallecano din perioada Paco Jemez. Cunoscătorii știu despre ce vorbesc, iar celor mai puțin familiarizați cu fotbalul spaniol le spun, în două vorbe, care e treaba cu acel Rayo: o echipă simpatică, pozitivă, mereu dispusă la joc, la construcție și posesie, ușor poetică dacă vreți, care incomodează orice adversar, dar care în fața celor puternici termină prin a pierde, uneori chiar la scor. Ca și Paco Jemez, Peter Bosz e un mare admirator al lui Pep Guardiola. Și, mai înainte, al lui Johan Cruyff. Diferența e că Pep și-a permis să ducă mai deprate ceea ce învățase de la Cruyff, variind mai apoi partiturile, dar a avut mereu la dispoziție fotbaliști de mare valoare. Ceea ce Peter Bosz nu prea are la Dortmund, iar Paco Jemez nici atât. Peter Bosz are la Dortmund o gașcă frumoasă, nebună poate, cu mult entuziasm și stăpânind bine elementele fotbalului modern. Ceva mai valoroasă decât cea pe care a avut-o la Ajax, dar care, din prea mult entuziasm, uneori asociat și cu erori de arbitraj, cum a fost cazul și cu Tottenham și cu Real, pierde partide în care adversarul e și mai bun și mai experimentat.

Imediat după finala Europa League dintre Ajax și United scriam pe acest blog că mi-a fost clar din primele 5 minute că Jose Mourinho va câștiga bătălia cu Bosz. Marți seară am avut aceeași senzație. Nu mai văzusem Dortmundul până acum, dar când am remarcat felul în care e pusă echipa în teren mi-am dat seama că Real nu va avea probleme. Și cred că n-ar fi avut nici dacă olandezul Kuipers dădea penalty așa cum era firesc la acel henț comis de Sergio Ramos. Evident, n-am de unde să știu cum s-ar fi desfășurat partida în acea situație, la fel cum n-am de unde să știu dacă nu cumva Keylor Navas ar fi apărat lovitura de la 11 metri, dar cred că victoria nu avea cum să scape din mâinile Realului.

Atât de fragilă era apărarea Borussiei încât nu văd cum ar fi putut scăpa fără gol timp de 90 de minute. Chiar dacă, să presupunem, ar fi avut 1-0 după acel moment. Să joci contra acestui Real Madrid cu o defensivă atât de avansată e sinucidere curată. În Bundesliga merge, poate merge și împotriva altor rivali europeni, dar împotriva lui Bale și Cristiano e imposibil. Să le oferi celor doi spații atât de generoase, pe care să-și poată exercita viteza e un risc imens. Real nici măcar n-a încercat să controleze partida, așa cum o face în alte dăți, ci doar s-a mulat foarte bine pe stilul adversarului și a gestionat inclusiv ritmul alert impus de băieții lui Bosz, un ritm pe care nu mulți îl pot suporta. Și acest ritm frenetic, cu care Bosz încearcă să adapteze stilul Cruyff la cerințele unei tribune mai mult decât fierbinți, are riscul său. Tot Guardiola spunea, iar Bosz cu siguranță știe asta, că o minge dusă repede în față se întoarce la fel de repede în terenul tău atunci când e pierdută și te poate surprinde nepregătit. Tehncianul olandez a încercat să schimbe pe parcurs, observând că mijlocul său e mai mereu depășit numeric, și a trecut la un sistem cu 3 fundași centrali, dar nici această idee, un pic tardivă, nu avea cum să-l ajute. Madrilenii se simțeau foarte bine de fiecare dată când intrau în posesia balonului, iar experiența mijlocașilor săi n-avea cum să nu ducă spre câștig. Fotbalul de azi e în mare măsură al mijlocașilor, iar aici Realul are o sumă de valori pe care se poate baza în orice moment.

Chiar dacă returul cu nemții din 6 decembrie poate oferi un alt registru, adevărata bătălie pe care o are de dus Madridul pentru supremația în această grupă nu e cu Borussia, ci cu Tottenham. Gruparea londoneză e un rival mult mai sobru și mai bine așezat în teren, astfel că dubla manșă cu trupa lui Pochettino se anunță cu adevărat pasionantă. Relația cluburilor din Anglia cu Champions League a crescut mult de la desantul atâtor antrenori de valoare, astfel că din această confruntare vom putea extrage câteva repere pentru primăvară.