Demiterea unui antrenor nu mai e demult o noutate în lumea fotbalului modern. Răbdarea nu mai e un cuvânt care să încapă în dicționarul actualizat al acestui sport din ce în ce mai industrializat. Demiterea lui Carlo Ancelotti de la Bayern nu este, așadar, un lucru ieșit din comun. Bayern Munchen face însă parte din categoria selectă a cluburilor mari, unde deciziile nu se iau în pripă și totul e cântărit cum se cuvine. Bayern nu demite un antrenor în luna septembrie doar de dragul aducerii unui șoc la echipă, Bayern nu este Palermo de pe vremea lui Zamparini, Bayern n-a dat niciodată în istoria sa afară un antrenor în luna septembrie. Luna septembrie însemnând startul sezonului. Ultima dată când gruparea bavareză acționase atât de radical se petrecea cu 25 de ani în urmă, iar victima atunci fusese, ca să vedeți încă o dată cum e viața asta, Jupp Heynckes, cel după care suspină acum fanii din Munchen și de pretutindeni ai lui Bayern. Demiterea lui Carlo Ancelotti încetează așadar să mai fie un fapt obișnuit.

Ce să se fi întâmplat deci atât de grav încât Bayern să uite de acel ”mia san mia”, principiul după care se guvernează. ”Noi suntem noi” (traducerea aproximativă din dialectul bavarez al respectivului motto), dar numai până la un punct. Într-adevăr, Bayern a pierdut lamentabil confruntarea de la Paris cu PSG și n-au trecut 24 de ore de când scriam pe acest blog că a arătat rău, obosit, bătrânicios, maltratat de exuberanța rivalilor. Nu e însă un motiv suficient de coerent pentru a da afară un antrenor de talia și cu renumele lui Ancelotti, care nu e totuși un oarecare. Dacă ar fi judecat în cheia asta, și Juventus ar fi trebuit să-l demită pe Allegri, căci nici ”Bătrâna Doamnă” n-a arătat mai bine în acel 0-3 cu Barcelona de pe ”Camp Nou”. Și în Bundesliga lucrurile mai scârțâie, din nou adevărat, dar după 6 etape nimic nu e pierdut, dimpotrivă, tot Bayern e principala favorită la câștigarea titlului. Și atunci?

Celebra expresie ”a pierdut vestiarul” ar putea fi o explicație. Ați auzit foarte des această idee, dar nimeni nu a fost în stare s-o explice. E posibil oare ca la o echipă de talia lui Bayern jucătorii să acționeze împotriva antrenorului, automat împotriva clubului care-i plătește cu salarii uriașe și, automat, împotriva lor? Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Uli Hoeness, și nu văd vreun motiv să nu-i dăm, căci Hoeness nu-i Rumenigge, care mai bate câmpii câteodată, existau 5 jucători care erau pe față împotriva lui Ancelotti. Mergând pe firul logicii, acești 5 ar fi trebuit să fie Thomas Muller, Robben, Ribery, Lewandowski și încă unul pe care sincer nu-l percep foarte clar. N-am început întâmplător cu Thomas Muller, căci ieri, în timp ce curgeau zvonurile privind demiterea italianului, curgeau și mesajele sarcastice de genul ”Thomas Muller antrenor”.

Revin imediat la căutarea motivelor ce au dus la acest divorț surprinzător, căci este surprinzător ținând cont că e vorba de Ancelotti. Fac o scurtă paranteză. Astă vară, la Juventus s-a produs o situație oarecum asemănătoare. Doar că, spre diferență de Bayern, Juventus și-a sprijinit antrenorul și a scăpat de doi jucători importanți, Dani Alves și, mai ales, Bonucci, vinovați zice-se de acea deteriorare a atmosferei. Conducerea lui Juve a făcut front comun în jurul lui Allegri, ceea ce conducerea lui Bayern nu a făcut. Care a fost decizia corectă urmează să vedem.

Revin la Ancelotti. Spuneam că e surprinzătoare situația în care se află. Cunoscut ca un tip extrem de liniștit și agreabil, don Carlo era perceput ca un om capabil să gestioneze multitudinea de ego-uri existente în vestiarul bavarez. O făcuse la Real Madrid și nu cred că, de exemplu, Cristiano Ronaldo e un băiat cu o personalitate mai slabă decât a lui Thomas Muller. De nivel fotbalistic nu vreau să vorbesc, cu tot respectul pentru Thomas, distanța e destul de mare. Sau Bale. Sau Ramos. Sau Benzema. Sau Modric. Toți aceștia au vorbit extrem de frumos de Ancelotti la momentul despărțirii și mi-e greu să cred că omul s-a putut schimba atât de radical în decurs de câteva luni.

Cred însă, idee pe care mi-o exprimam pe acest blog înainte să știu că va fi demis, că Ancelotti nu e genul de om cu care să te înhami la o revoluție. Iar la Bayern e nevoie de o mică revoluție în acest moment, lucru de care Hoeness și Rumenigge par să nu-și dea seama. Ribery și Robben nu mai pot fi aceiași din 2013, dar în același timp nici nu vor să renunțe la statutul lor. Iar conducerea se teme parcă să ia măsuri drastice în ceea ce-i privește, pe considerente mai degrabă sufletești decât sportive.

Lui Ancelotti nu i-a fost simplu să vină în continuarea lui Guardiola. Venise după Mourinho la Real Madrid și reușise să câștige Champions League, eliberând vestiarul de o stare de stres indusă de portughez. Pep e un pic altfel decât Mou. Antrenamentele sale sunt atât de intense și solicită atât de mult jucătorul încât e foarte greu de lucrat cu el. Dar aceste antrenamente îi și motivează pe fotbaliști, care-și doresc să se ridice la înălțimea cerințelor lui Pep. Asta poate duce și la accidentări, și au fost destule în timpul șederii catalanului la Munchen, dar nu induce o stare de adversitate față de tehnician. Pep ar fi fost omul cu care Bayern să înceapă o revoluție, dar absența lui Hoeness în acea perioadă (din motivele cunoscute) nu a permis un asemenea demers.

Guardiola a fost adus de Bayern în momentul în care Heynckes a anunțat că, din motive personale, ar vrea să renunțe la fotbal, lucru care s-a și întâmplat căci nu a mai apărut de-atunci în circuit. Totul se petrecea undeva prin noiembrie 2012, cu mult înainte de câștigarea triplei. Dacă vă amintiți, numirea a devenit publică undeva în decembrie, deși conducerea bavareză și-ar fi dorit să nu se afle decât mult mai târziu, temându-se de consecințe. În cele din urmă, consecințele au fost chiar mai mult decât benefice, dar mă întreb dacă nu cumva aceste succese au dat peste cap un plan inițial pus la punct de Pep și Hoeness. Le-a fost greu celor doi să înceapă de-atunci o revoluție, la fel cum și lui Moratti la Inter i-a fost teamă imediat după ce a plecat Mourinho. Ulterior a venit condamnarea lui Hoeness și orice fel de plan fost uitat.

Câteodată, a fi băiat bun nu ajută în meseria de antrenor. Mai ales dacă vestiarul simte că dinspre conducere semnalele sunt dubitative. Pesemne că Hoeness și Rumenigge au înțeles că o continuare a colaborării putea duce spre repetarea situației haotice din al doilea sezon al lui Van Gaal, 2010-2011, cel de după finala Ligii de la Madrid. E o vorbă, nu neapărat din fotbal, ”mai bine un sfârșit de groază decât o groază fără sfârșit”. Ancelotti n-a reușit să convingă nici din punct de vedere al jocului propus, cele 52 de centrări date de Bayern pe ”Parc des Princes”, toate fără nicio adresă, devenind un motiv de multe anecdote ulterior. Nu știu ce a contat mai mult, jocul sau pierderea vestiarului, simt însă că ambele cântăresc cumva egal în luarea acestei decizii.

Ce va urma se întreabă toată lumea? Nu pentru Ancelotti, căci el s-a descurcat mereu și probabil că o va face și acum. Italia îl așteaptă și poate ar fi momentul unei reveniri acasă, de ce nu chiar la echipa națională. La Bayern e interesant ce va fi. Deocamdată antrenor e Willy Sagnol, fost jucător la Bayern și cu experiență ca ”principal” după un sezon și jumătate la Bordeaux, primul remarcabil, al doilea foarte slab, când de altfel a și fost demis. Când a plecat, Guardiola l-a propus pe Thomas Tuchel, care era atunci la Dortmund. E liber, deci n-ar fi o problemă din punctul ăsta de vedere, ideea însă de a pune un antrenor pe care l-a cam îndepărtat Borussia nefiind prea pe placul orgolioșilor bavarezi. ”Mia san mia”, vă amintiți, nu? Adică, punem noi pe unul pe care nu l-a mai vrut Dortmund?! Julian Nagelsmann, băiatul de 30 de ani de la Hoffenheim, marea senzație a ultimului sezon din Bundesliga, e un nume tot mai vehiculat, dar eu unul mă întreb cum va putea el gestiona relația cu Robben, Ribbery (care-s mai mari ca el în vârstă) Lewandowski, Muller și ceilalți în condițiile în care rutinatul Ancelotti n-a putut. Eu n-aș da deoparte două nume: Jurgen Klopp, marele vis al lui Hoeness, sau Joachim Low, care după atâția ani ca selecționer dă semnale că și-ar dori o carieră de antrenor de club. Ca de obicei, timpul ne va lămuri.