Cred că ați auzit de foarte multe ori de la mine că fotbalul e o stare de spirit. Atât în textele de pe acest blog, cât și la Fotbal European. Iar exemple care să confirme această teorie am avut nenumărate de-a lungul timpului și avem și-acum. La noi se spunea că victoriile aduc victorii, ceea ce până la urmă e fix același lucru. Iar eșecurile, aș continua eu, aduc probleme. Probleme mentale în primul rând, care se transformă în probleme punctuale. Două exemple am în acest sens. Două exemple proaspete, care altădată ofereau varianta pozitivă a sintagmei. Unul ar fi dat de Atletico Madrid, în particular de Griezmann, celălalt de Luis Suarez, a cărui problemă personală nu e generalizată însă și la nivel de echipă. 

Ceea ce se întâmplă la Atletico în aceste zile e preocupant. Vorbim totuși de o grupare ce a devenit una foarte importantă în ultimii ani dar care, iată, nu reușește să bată în două meciuri pe Qarabag, o echipă din Azerbaidjan, ce putea la fel de bine să fie din Kazahstan sau Afganistan, tot aia cred că era pentru băieții lui Simeone. Atât ei cât și tehnicianul argentinian par pur și simplu blocați la nivel mental. Drumul spre poarta adversă pare imposibil de descoperit, golurile vin după eforturi colosale, cât despre tactică, nici ea nu mai pare cea potrivită.

Explicații cu siguranță există. ”Marca” de miercuri începea lista acestor explicații cu imposibilitatea de a face transferuri. E limpede că pedeapsa primită i-a creat mari probleme lui Simeone. Întotdeauna un jucător nou aduce după sine și un aer proaspăt în vestiar, iar în cel al lui Atletico chiar era nevoie de așa ceva. Lovitura primită de la TAS, căci cred că madrilenii se așteptau să primească același tratament precum vecinii de la Real Madrid, a fost amplificată de ”trădarea” lui Theo Hernandez. Spre deosebire de Vietto, de exemplu, Theo Hernandez chiar ar fi fost un jucător nou, deși revenea după un împrumut, sezonul său la Alaves fiind realmente remarcabil. Cu Theo Hernandez, Vitolo și, mai ales, Diego Costa, cred că Atletico ar fi arătat altfel, în special la momentul pressingului agresiv asupra adversarului, care în momentul ăsta e departe de cel oferit în sezoanele precedente. Diego Costa ar fi reprezentat soluția perfectă pentru atac, căci e deja clar că lui Cholo nu prea îi place de Gameiro, iar Vitolo ar fi adus consistență și soluții în linia de mijloc, acolo unde bietul Saul nici nu mai știe exact pe ce poziție joacă.

Simt însă că nu asta e principala problemă a lui Atletico. Am fost un fidel apărător al lui Cholo Simeone în toate momentele în care era atacat din toate direcțiile pentru stilul său. Am mai spus-o, fotbalul e format din două faze, atac și apărare, unii aleg cartea atacului, alții pe cea a apărării. Cholo face parte din a doua categorie și a făcut o artă din stilul său defensiv. Amintiți-vă doar acel Atletico în fața căruia era aproape imposibil să dai gol. Ceea ce acum e doar o amintire, de vreme ce, iată, Qarabag a reusit s-o facă pe ”Metropolitano”.

O mică paranteză. Era unul din punctele analizei din ”Marca” și sunt de acord. Schimbarea stadionului e o altă problemă pentru Atletico, tot de ordin mental mai degrabă, căci bătrânul ”Calderon” oferea mai puțină presiune din tribune pentru adversari decât noul, modernul și ”acusticul” ”Metropolitano”. Poate încercând să-i deblocheze pe jucători, Simeone i-a dus pe ”Calderon” pentru antrenamentul oficial de dinainte de Qarabag, căutând cumva să le ofere un soi de doping moral în perspectiva unei confruntări decisive pentru păstrarea șanselor de ieșire în primăvară din grupa de Champions League. Șanse care, după remiza de marți, au devenit minuscule. Inchid paranteza și revin la Simeone.

Cred că relația lui Simeone cu Atletico a ajuns într-un punct de cotitură. Primul în cei 6 ani de mariaj. Atunci n-am crezut, dar acum încep să cred că Simeone a greșit când, din prea mult suflet, a revenit asupra ideii de a pleca de la Atletico, idee ce-i încolțise în minte după a doua finală de Champions League pierdută în fața Realului, cea de la Milano. Cumva, ca să ne aventurăm un pic pe tărâmul superstițiilor, s-a întors din drum și i-a mers rău. Cred că foarte mulți dintre jucătorii de azi ai lui Atleti au fost storși de Simeone ca un burete, nu doar în meciuri, ci și la antrenamente. Și mai cred că unii dintre ei, gen Griezmann, Ferreira-Carrasco, Koke, Correa, chiar și Saul ori Filipe Luis, au început să aibă dubii în ceea ce privește stilul atât de defensiv al lui Cholo. Toți cred că ar putea să joace și altfel, toți cred că ar vrea într-un fel sau altul să se simtă fotbaliști. Să mai și atace, așadar, nu doar să se apere la infinit. Poate că greșesc, dar cred că și dăruirea are o limită. Di Stefano, cred, avea o vorbă: ”se spune joc fotbal, nu alerg după minge”, apropo de diferențele dintre stiluri. Iar a alerga după minge atunci când ea e la adversar produce o oboseală mentală ce poate conduce inclusiv la atacuri de panică.

Un mic atac de panică se observă și-n dreptul lui Luis Suarez. E singura preocupare majoră la Barcelona în contextul unui start aproape nesperat de sezon, atât în campionat cât și în Ligă. Spun nesperat, pentru că imaginea oferită în cele două confruntări cu Real Madrid din Supercupă a fost aproape jalnică. Dar, ca o dovadă că fotbalul nu e o știință exactă, ci e dominat de incertitudini, iată în ce situație e acum Real Madrid și-n ce situație e FC Barcelona. Cu excepția de care vorbeam, a lui Suarez.

”El pistolero” a fost un element determinant în jocul catalanilor în cele trei sezoane petrecute alături de Messi. Acum pare fără gloanțe și într-o stare de spirit, ca să revin la ideea din titlu, mai mult decât preocupantă. E iritat de lipsa golurilor, ba mai mult, pare într-o stare de anxietate bizară, din care n-a ieșit nici după reușita din meciul cu Atletico. Pentru un marcator ca el, lipsa golurilor e cam ca lipsa aurului pentru un bijutier. Bijuterii face el, a se citi faze, acțiuni, dar de mai mică valoare. Statisticile sunt îngrijorătoare și nu-l ajută, dimpotrivă, îi amplifică angoasele.

Marea problemă a lui Suarez cred că vine de la acea accidentare de pe ”Bernabeu”. Pe care a dus-o pe picioare, ba chiar a forțat-o în tricoul primei reprezentative. Mie îmi seamănă cu situația lui Cristiano de la startul sezonului trecut, pe care ulterior portughezul a rezolvat-o prinzând un final de stagiune exploziv. Suarez pare un pic supraponderal, fiecare demarcare e făcută cu greutate, dar pesemne că e doar o senzație și vine din faptul că genunchiul nu-l ajută. Poate că i-ar prinde bine să slăbească un pic, dar asta l-ar face mai fragil în duelurile fizice cu apărătorii adverși. Îl așteaptă o mică pauză competițională, căci nu va merge la ”naționala” Uruguay-ului, iar asta în mod normal îi va folosi. Un marcator prin excelență nu are cum să uite tocmai asta, să dea goluri.

Ar mai fi de rezolvat însă problema poziționării. Asta nu va fi chiar așa ușor, căci de ea s-a lovit și David Villa în momentele în care, ca și acum, jocul lui Messi era orientat foarte mult spre centrul terenului. Suarez are nevoie de două benzi care să tragă fundașii centrali adverși spre ele și să-i elibereze astfel spațiile, ceea ce acum, cu excepția lui Jordi Alba, nu prea are. Alba-Neymar și Dani Alves-Messi erau cele două benzi în sezonul în care Suarez a fost letal în toate competițiile și în fața tuturor adversarilor. Astăzi, în absența lui Neymar și Dani Alves, o fază se repetă obsedant: Messi, plecând din zona centrului terenului, se apropie perpendicular de careul advers și pasează spre stânga, la Jordi Alba, a cărui poziție e eliberată de deplasările lui Suarez. Dincolo că pierde multă energie deplasându-se, Luis Suarez a încetat să mai fie un destinatar al paselor, devenind un susținător al acțiunilor lui Messi. E o temă care-l preocupă în mod sigur pe Valverde, care de aceea și l-a dorit mult pe Coutinho, unica temă preocupantă cum spuneam în momentul actual la Barcelona.