Pep Guardiola a sosit în Anglia în vara lui 2016. Avea în bagajul său, printre altele (”accidental”, vorba lui Ilie Dumitrescu), trei titluri de campion al Spaniei, trei titluri de campion al Germaniei, două Champions League, două Supercupe europene și două Mondiale ale cluburilor. Toate păreau însă derizorii la acel moment, toate aceste trofee aveau în dreptul lor diferite comentarii negative. Ca oricare dintre noi, Guardiola are admiratori, dar și persoane care nu-l suportă. Perioada petrecută pe banca Barcelonei și duelul său, planetar la acea vreme cu Real Madrid-ul lui Mourinho, au radicalizat foarte mult sentimentele oamenilor față de el. În sensul că nu prea există cale de mijloc, ori îl simpatizezi, ori îl antipatizezi. Ceea ce, de exemplu, unui Jurgen Klopp nu i se întâmplă, despre el nu se poate spune că le este antipatic nici măcar dușmanilor înverșunați ai lui Liverpool. Cu Pep însă e altceva, iar motivul mi se pare evident, cel pe care l-am expus mai sus.

În momentul în care a aterizat în Premier League, Guardiola părea un cosmonaut pe care soarta l-a adus pe o planetă ostilă și necunoscută. Pe parcursul celor 7 ani de antrenorat, i s-au pus sub semnul întrebării toate performanțele. La Barcelona l-a avut pe Messi și auzea constant replica ”ehe, să se ducă el în Premier League și să vedem ce poate acolo!” (În paranteză fie spus, bazaconia asta se spune și despre Messi, care vezi doamne în Premier League ar fi un anonim, de parcă toate prestațiile sale împotriva echipelor din Anglia ar fi fost doar de formă). La Bayern nu avea adversar în campionat, dincolo că beneficia de cei mai buni jucători, și auzea constant replica ”ehe, să se ducă el în Premier League și să vedem ce poate acolo!”. (iar în paranteză fie spus, în acea perioadă era la modă altă bazaconie, cea conform căreia a distrus stilul german al bavarezilor, asta la o echipă unde cei mai mulți jucători erau străini).

Oare cei care spuneau lucrurile astea și-or fi schimbat cât de cât opinia? Sau cei ale căror ironii erau intens apreciate? Gen Mourinho (”și cel care se ocupă de tricouri ar câștiga titlul în Germania cu Bayern), gen Mancini (”mereu a avut cei mai buni jucători, n-a avut viață grea niciodată”), gen Guus Hiddink (”în Spania există doar două echipe, în Germania se știe încă din septembrie că va câștiga Bayern, în Anglia e cu totul altceva”).

Și iată-l pe Guardiola, după un prim sezon de acomodare, căci în Anglia e într-adevăr altceva, dar în niciun caz nu e o altă lume, formată din supraoameni, din superjucători și superantrenori, ci pur și simplu e un loc diferit din absolut toate punctele de vedere, de la climă la trafic și mâncare, față de restul Europei, după un prim sezon de acomodare așadar, Guardiola se apropie de perioada delicată a finalului de an cu o rentă de 52 de puncte din 54 posibile, cu 11 puncte diferență față de locul secund și 14 puncte față de locul 3, cu 56 de goluri marcate (în 18 meciuri, calculați media!), asta în vreme ce United are 39 de goluri, Liverpool, 38, iar Arsenal, 31, cu 16 victorii consecutive (record doborât) și cu toate rivalele la titlu depășite clar sau foarte clar. Plus calificată de pe primul loc în ”optimile” Champions League. Dincolo de toate însă cu un joc care i-a făcut și pe cei mai aprigi critici ai lui Guardiola să-și mai domolească tonul și să admită că avem de-a face, într-adevăr, cu un antrenor un pic diferit față de alții. Guardiola a subordonat în acest sezon fotbalul din Anglia, făcând ca în acest moment Premier League să fie cel mai dezechilibrat campionat atunci când ne raportăm la lupta pentru titlu. Până și în Franța, acolo unde puterea PSG-ului e dincolo de orice dubii, avem 9 puncte în prima și a doua clasată, la fel ca și în Bundesliga de altfel.

Ce a schimbat Guardiola la City față de sezonul trecut? Nu cred că foarte multe în ceea ce privește stilul său de a înțelege fotbalul. E același stil, aceeași posesie care uneori depășește 75 la sută, același joc de pase și aceeași circulație fluidă. Nici lotul nu a fost radical modificat. A fost îmbunătățit, asta e limpede, dar City nu a adus un superstar de talia lui Neymar sau un talent de talia lui Mbappe și nici n-a aruncat 100 de milioane sau mai mult pe un singur jucător. A cheltuit mult, ca de fiecare dată, probabil că va cheltui și în această perioadă de mercato ce stă să înceapă, dar n-a dat tunuri de proporții. Guardiola și-a adus fotbaliști care să se muleze pe stilul său, să fie repede aglutinați de vestiar și să nu aibă nevoie de o perioadă prea mare de rodaj. Căci asta mi se pare că s-a întâmplat la Manchester City după un prim sezon în care locul 4 a fost văzut, una peste alta, ca o contraperformanță. Jucătorii au înțeles ce vrea Pep de la ei, iar el a înțeles ce trebuie să le ceară, unde să-i distribuie și cum să-i facă să înțeleagă ceea ce le pretinde. Ca antrenor s-a maturizat mult, i-a dispărut chiar și acea aroganță pe care o avea la Barcelona când spunea tuturor că pentru el sistemul 4-3-3 nu e negociabil. Acum la City chiar e negociabil, dar negocierile începuseră încă din perioada Bayern. Există o carte, ”Herr Pep”, în care toți cei interesați pot afla cum s-a schimbat viziunea tehnicianului catalan despre fotbal în cei trei ani petrecuți în Bavaria.

Singurii jucători cărora le-a schimbat oarecum poziția sunt cei doi artiști de la mijlocul terenului, probabil cei mai buni fotbaliști din Premier League la acest moment, David Silva și De Bruyne, cărora le-a atribuit un rol mai degrabă de ”interior”, mult mai apropiat de calitățile lor de pasatori. 4-3-3-ul de nenegociat de la Barcelona s-a transformat într-un 4-1-3-2 în care David Silva se poziționează mereu între linii, iar De Bruyne provoacă daune de fiecare dată când primește mingea, indiferent unde o primește. Cei doi sunt șefii din teren ai lui Manchester City. În afara lor, zona defensivă a crescut mult, Stones pare cu totul alt fundaș decât cel care-l făcea pe Guardiola să-și pună mâinile-n cap de fiecare dată când dădea o pasă la adversar, Otamendi a devenit mult mai sigur, până și Mangala pare cu totul altul decât rudimentarul și haoticul de dinainte. Mai e și Kompany, dar belgianul, pe care sunt convins că Pep și-ar dori să se bazeze mai mult, e la fel de persecutat de accidentări ca întotdeauna. Iar în față, Aguero nu mai pare acel atacant care e doar cu gândul la măririle de contract, în vreme ce Gabriel Jesus, una din ultimele găselnițe ale lui Pep, s-a transformat în omul de gol de care Brazilia avea nevoie pentru a fi favorită la titlul mondial.

Mai sus spuneam că urmează o zonă delicată a campionatului englez. Finalul de decembrie și ianuarie sunt luni aglomerate prin excelență și care predispun la accidentări și momente de cădere. E o perioadă pe care toți antrenorii din Premier League o ”bugetează” ca atare, în care iau în calcul și eventuale serii negre. Acum, în următoarele două luni, până revine Champions League, s-ar putea reface suspansul în Anglia din punct de vedere al luptei la titlu. City are însă o marjă de eroare suficientă, dar poate că Pep și-ar dori să apară cât mai repede primul eșec și eventual o mică serie negativă. Tot în ”Herr Pep” se povestește cum Guardiola era chiar enervat de lipsa de motivație a jucătorilor săi în perioada cea mai importantă a sezonului, lunile martie, aprilie și mai, lipsă de motivație apărută în Bundesliga, dar care avea urmări în Champions League. Eliminată de trei ori în semifinale, Bayern era de fiecare dată fie campioană fie aproape campioană la momentul duelurilor respective.

Mulți văd pe City ca mare favorită în acest sezon de Champions League. Eu nu-s de aceeași părere. Champions League e un pic altfel, deși norocul pe care l-a avut City la tragerea la sorți a ”optimilor” o duce aproape în ”sferturi”, ajutând gruparea de pe ”Etihad” să survoleze în liniște o posibilă zonă de turbulențe interne. Cred însă că pentru Guardiola obiectivul acestui sezon e câștigarea campionatului. Când majoritatea semnelor de întrebare ar trebui să se transforme în semne de exclamare.