Am mai spus-o, pentru mine – și nu cred că doar pentru mine – Champions League începe abia în luna februarie, odată cu faza eliminatorie. Până atunci, în grupe, avem Liga Campionilor, acolo unde se pot regăsi și exemple de echipe ce nu prea au ce căuta în această competiție, dar mai ales unde marja de eroare e un pic mai mare. Un pas greșit azi poate fi refăcut mâine, căci sunt mai multe meciuri și se mai pot întâmpla lucruri. La faza eliminatorie e altceva, aici orice pas greșit poate duce la eliminarea din competiție, orice eroare poate fi fatală și orice minge trimisă-n transversală se poate transforma într-o piatră de moară ce se întoarce împotriva propriei echipe. Dacă această ultimă idee vă duce cu gândul la Gonzalo Higuain, foarte bine, chiar acolo voiam să ajung după ce voi fi finalizat această introducere.

Se tot spune că în acest format, Champions League beneficiază de un grup de echipe, să le spunem de elită, care știu să gestioneze tensiunea unor astfel de dueluri, au experiența necesară de a profita de anumite detalii apărute, dincolo de valoarea individuală a lotului. Nu întâmplător, rare sunt excepțiile când în semifinalele unui sezon, semifinale ce reprezintă, după părerea mea, un premiu fantastic dată fiind concurența feroce, rare sunt deci excepțiile când în semifinale pătrund echipe din afara elitei. Juventus face parte din această categorie, chiar dacă a trebuit să-și recâștige locul rămas vacant după 2006 și tot ce s-a petrecut atunci. Are touși două finale jucate în ultimii trei ani. Tottenham încă nu este acolo. Luptă însă pentru asta cu armele sale, căci tinerețea în anumite circumstanțe poate fi o virtute, nu un defect, iar dorința de afirmare e un doping moral incredibil.

O scurtă paranteză. Nu demult, pe acest blog scriam că ”Imperiul contraatacă”, referindu-mă la imperiul britanic și la mai noua tendință a echipelor din Premier League în competițiile europene. Grație antrenorilor de top ce au fost angajați, a banilor ce există din abundență și a fotbaliștilor (când spun fotbaliști nu mă refer la jucători de fotbal) ce au început să se alăture celor deja existenți, la solicitarea acestor tehnicieni care au schimbat inclusiv viziunea autohtonilor despre fotbal și tactică. Scriam în acest articol că e foarte probabil ca finala din 2019, care va fi la Madrid, pe noul ”Metropolitano”, să aducă-n teren două echipe din Anglia, ca un emblematic schimb de putere cu grupările din Primera Division, un campionat ce dintr-o păguboasă autoadmirație nu și-a calculat nicio strategie de contracarare față de ceea ce se întâmplă dincolo de Canalul Mânecii. Văzând însă demonstrația de forță a lui Manchester City (e adevărat, adversar a fost Basel, totuși 3-0 după nici o jumătate de ceas e brutal, trebuie să recunoașteți!), văzând felul în care a jucat Tottenham la Torino și așteptând reacțiile celorlalte (atenție la Chelsea contra Barcelonei!) mă gândesc că e din ce în ce mai posibil ca la Kiev, în mai, o grupare din Premier League să ridice trofeul. Paranteză închisă.

Înapoi la partida de la Torino. Juventus a început ca un un uragan, ca o ”Bătrână Doamnă” ce a descoperit elixirul tinereții. Allegri a intuit că tensiunea unui astfel de duel poate fi o problemă pentru totuși neexperimentații băieți ai lui Pochettino. O echipă ”grea” nu poate lua două goluri într-o asemenea manieră. Tottenham le-a luat, dar tare mă tem că acest șoc a dăunat mai mult celor de la Juve decât londonezilor. În Anglia, Tottenham este și a fost mereu văzută o echipă ”cool”, care a luat mereu jucători ce se aliniau acestei caracterizări. Waddle, Ardiles, Hoddle, Gascoigne. L-aș pune și pe Ilie Dumitrescu pe această listă. Așa e și-acum și nu degeaba, cred, Spurs e echipa pe care Diego Maradona o simpatizează în fotbalul englez. Așa ”cool” cum este, Tottenham a reacționat mult mai bine la acest 2-0 din minutul 10 decât ar fi făcut-o alții. Și a reacționat mai bine decât a făcut-o chiar Juventus. De parcă acest scor i-a stricat toate planurile, Allegri a intrat într-un soi de panică și a scos un pic echipa dintr-un ritm ce putea rezolva definitiv calificarea, plecând probabil de la statisticile de-a dreptul înfiorătoare din punct de vedere defensiv: un singur gol luat în ultimele 16 meciuri. Allegri a crezut că poate gestiona restul de 80 de minute pe posesie și apărare, dar a uitat pesemne că spre deosebire de meciul cu Barcelona din sezonul trecut, luat probabil ca referință, nu avea în teren trei piese esențiale în acest demers, Bonucci, Dani Alves și mai ales Dybala.

Iar în acest context, cu superioritatea numerică de la mijlocul terenului, Tottenham a preluat controlul posesiei și l-a dus spre 70 la sută. Pe umerii lui Dembele și Eriksen, bazându-se pe sclipirile lui Dele Alli și Kane, dar și ocupând toate zonele importante ale terenului, Spurs a întors un rezultat pe care nu-s foarte sigur că o echipă gen Barcelona, Bayern sau Real l-ar fi întors. Și are acum prima șansă la calificare, reacția nervoasă a lui Allegri de la conferința de presă fiind, cred, un clar semnal că așa stau lucrurile. Evident, și acum ajungem la Higuain, mulți se vor întreba ce s-ar fi întâmplat dacă Higuain ar fi transformat penaltyul de dinaintea pauzei sau ocazia imensă pe care a avut-o anterior. N-avem de unde să știm, dar dacă ne bazăm, ca-n medicină, pe istoricul altor confruntări de acest gen, putem crede într-o altă continuare. Momentul era ideal, înainte de pauză, iar contextul de asemenea, căci golul ar fi alterat mult starea de spirit a unei echipe în creștere după reușita lui Kane. Higuain a redevenit acel ”Pipita” care nu poate gestiona o stare de presiune și care nu poate duce până la capăt o partidă excelentă. Așa cum a mai făcut-o, de altfel, și la ”naționala” Argentinei, amintiți-vă de cele 3 finale pierdute în 3 ani. Higuain a fost cel mai bun de pe teren în prima repriză, dar tare mi-e că acest penalty ratat va cântări, în returul de pe ”Wembley”, mai mult decât cele două goluri pe care le-a dat. Calificarea e departe de a fi jucată, dar un astfel de detaliu, în Champions League nu în Liga Campionilor, poate conta enorm.