Miercuri dimineață, în timp ce eram în studioul ”Matinalului” de la Digisport și discutam despre cum ar trebui să abordeze Steaua (pentru mine așa e, știu că o să se supere unii, dar îmi asum această supărare) returul cu Lazio de pe ”Olimpico”, am primit un mesaj pe facebook. Fără legătură cu discuția, căci mesajul se referea la meciul de cu o seară înainte, dintre Chelsea și Barcelona, mi-a oferit o introducere perfectă pentru textul ce va urma. Pe scurt, autorul mesajului mă invita să analizez, și acum citez, ”cum (nu) a reușit Conte să anihileze jocul Barcelonei. Joci acasă, cu zeci de mii de fani, cu jucători de sute de milioane, te bagi în poartă și ai posesie 25 la sută. Mi-a plăcut Conte la reprezentativa Italiei, dar aseară m-a dezamăgit”.

Oare e corectă abordarea? Oare într-adevăr a dezamăgit Antonio Conte prin felul în care a jucat Chelsea marți seară cu Barcelona? Nu știu alții ce părere au, dar eu cred că, dimpotrivă, Conte nu a dezamăgit, eu cred că de dezamăgit a dezamăgit parțial Barcelona. O să explic imediat de ce am spus parțial. Dacă n-am fi văzut meciul și ne-am uita doar la raportul posesiei și la diferența colosală existentă la numărul de pase, am spune că Barcelona a dominat categoric partida, iar Chelsea a izbutit un rezultat eroic. Doar că am văzut meciul, iar constatările mele sună un pic altfel. Barcelona a avut posesie, dar Chelsea a avut două bare, plus încă un șut prins de Ter Stegen, Barcelona a pasat, dar de marcat a marcat doar în urma unei erori fantastice a lui Christensen, Barcelona a avut mingea, dar n-a creat aproape deloc pericol la poarta lui Courtois, a cărui unică intervenție a fost la acel șut al lui Suarez, care nu cred că prindea cadrul porții. Da, Barcelona a dominat, dar jocul s-a derulat exact după caracteristicile pe care le-a dorit Conte. Planul italianului de a-l neutraliza pe Messi a funcționat de minune, cu o singură sincopă, de care argentinianul n-avea cum să nu profite. Planul italianului de a le ceda deliberat mingea catalanilor din nou a funcționat, la fel cum a funcționat și ideea sa de a juca fără un atacant de careu veritabil, ci cu doi jucători de viteză, Pedro și Willian, cu Eden Hazard pe post de servant. Conte a așteptat ca Barcelona să greșească și a fost extrem de aproape să încaseze beneficiile acestei idei.

Să ne înțelegem, Barcelona n-a făcut un meci prost, la fel cum nici Chelsea n-a făcut un meci memorabil. Ambele grupări au jucat o partidă tur a unei ”duble” eliminatorii conștiente că totul se va decide pe ”Camp Nou”. În ciuda dominației din Primera, Barcelona are destule carențe în Europa, iar faptul că n-a dat niciun gol prin jucătorii săi în deplasare din noiembrie 2016 e o constatare care spune multe. Adăugați aici și amănuntul, poate incredibil, că Luis Suarez încă nu a marcat în actualul sezon de Champions League, adăugați aici și imposibilitatea folosirii lui Coutinho plus forma slabă a lui Dembele și descoperiți un tablou complet al situației grupării catalane. Cât despre Chelsea și Conte, de ce să renunțe italianul la un stil de joc care i-a adus un titlu în Premier League chiar de la prima sa experiență în străinătate? Doar pentru a încerca să domini Barcelona? Doar pentru a încerca să satisfaci exigențele unor fani, care exigențe să fiu sincer nu cred că au existat? Aș fi curios dacă există vreun suporter al lui Chelsea dezamăgit de prestația echipei de marți seară. Îndrăznesc să cred că nu, în schimb sunt convins că există destui fani ai Barcelonei care consideră că echipa nu s-a exprimat așa cum era de așteptat.

Barcelona de azi, spre deosebire de cea a lui Luis Enrique (la Barcelona lui Pep deja cred că nu mai are rost să ne întoarcem cu comparațiile, aceea a fost cu totul altă istorie), e mult mai sigură în defensivă. Poate că plecarea lui Neymar, pierderea unei guri de foc de mare importanță, l-a făcut pe Valverde să întărească un compartiment pe care Luis Enrique nu-l vedea drept esențial, în condițiile în care tridentul său MSN făcea legea pe teren. Exact cu un an în urmă, Barcelona, nepreocupată de apărare și cu MSN în teren, lua patru goluri de la PSG și, ulterior, alte 3 de la Juventus. Spre deosebire de acele partide, Barcelona a fost la Londra o trupă mult mai solidă, mai sigură și fără absolut niciun fel de dorință de a risca inutil. O singură eroare cred că a făcut Valverde, dar și aceea scuzabilă, ținând cont de context: titularizarea lui Paulinho. Pentru prima dată de când a venit la Barcelona s-au văzut limitele brazilianului atunci când vine vorba de faza de construcție, de posesie. Nici plasarea sa în bandă n-a fost o idee prea strălucită, de altfel s-a văzut cum a crescut gradul de periculozitate după intrarea lui Aleix Vidal, dar presupun că Valverde ar fi jucat cu Sergi Roberto acolo și cu Semedo ca fundaș, dacă portughezul n-ar fi fost suspendat. Cred însă ca așa va juca în retur, dacă nu cumva Dembele își va săpa un drum spre titularizare.

Apropo de Dembele. Văzându-l pe Willian, mă întreb de ce oare Barcelona nu s-a orientat astă-vară spre brazilianul lui Chelsea? Cu banii dați pe Dembele (cred că și mai puțini, căci Chelsea e o grupare suficient de pragmatică) putea fi adus Willian, care are și viteză și tehnică și mai are și experiența unor meciuri complicate, pe care Dembele încă n-o are. Am mai scris însă pe acest blog despre latura managerială a Barcelonei și despre criteriile bizare de aducere a jucătorilor. Și dacă tot suntem la capitolul fotbaliștilor, l-aș remarca din nou pe Eden Hazard, care a demonstrat de ce face atâtea eforturi Real Madrid ca să-l convingă. E un jucător special, care pus într-un context special poate deveni un Balon de Aur. Între Coutinho și Hazard, l-aș fi ales pe Hazard.

Revenind la meci, totul se va decide pe ”Camp Nou”. Fără să aibă alte dimensiuni decât ”Stamford Bridge” (ideea cu terenul mai generos e doar o impresie, în Champions League dimensiunile sunt standard) stadionul catalanilor pare mult mai amplu și intimidează. Valverde are 3 săptămâni la dispoziție să găsească o soluție de deschidere a unei apărări care se apără precum Chelsea și precum a făcut-o Getafe, în campionat, căci și Getafe s-a prezentat pe ”Camp Nou” cu o partitură asemănătoare celei a lui Chelsea de marți. Problema lui Conte e că 0-0 califică mai departe Barcelona, astfel că dilemele vor fi la el acum. În Champions League, am mai spus-o de zeci de ori, detaliile contează, mai ales la acest nivel. Iar detaliul erorii lui Christensen, un fel de Lo Celso al lui Emery în variantă londoneză, s-ar putea dovedi decisiv.