Se spune că în spatele fiecărui bărbat de succes există o femeie puternică. N-am niciun motiv să nu fiu de acord cu chestia asta, dimpotrivă. Mai ales că azi e 8 martie. Îndrăznesc să preiau această teorie și s-o adaptez la ceea ce am văzut miercuri seară pe ”Wembley”. Și aș spune că în spatele ”Bătrânei Doamne”, în spatele gloriei și a uimitoarei capacități de rezistență, există niște bărbați de succes. N-o să mă refer la trecutul acestui club, ci la prezentul imediat. În spatele acestei calificări chinuite, miraculoase chiar, există câțiva bărbați cu putere de decizie. Și, mai mult decât atât, capabili să dezvolte această putere de decizie în decizii definitive.

Unul ar fi Higuain. Am auzit, cred că el însuși s-a săturat de toate astea, tot felul de ironii la adresa lui. Ba că e plinuț, ba că e ratangiu, ba că în momentele esențiale se pierde. În toate cele expuse un pic de adevăr există. Dar filmul aceastei duble manșe cu Tottenham îl are pe Pipita printre actorii principali. Două goluri în tur, gol și pasă formidabilă, de tip Xavi am văzut scris pe undeva, pentru reușita decisivă a lui Dybala, în retur. Penaltyul ratat la Torino face parte din complexitatea unui rol pe care Pipita l-a jucat, de această dată, excelent.

Un alt rol îi aparține lui Dybala. Trebuia să apară! Nu mai dăduse gol în Champions League de la victoria cu Barcelona din sezonul trecut, ceea ce e mult. Și despre el s-au auzit în ultimele zile tot felul de lucruri. Ba că nu se mai înțelege cu Allegri, ba că i s-a cam urcat gloria la cap, ba că toată această comparație cu Messi îi atârnă foarte greu pe glezne, ba că viața extrasportivă a devenit un pic haotică. Și, să nu uit, la fel ca Higuain, că nu apare în momentele esențiale. Din nou în toate acestea există o doză de adevăr. Iată-l însă pe Dybala îmbrăcând costumul de ”La Joya” pentru a aduce calificarea lui Juve în ”sferturi”, la trei zile după ce marcase în fața lui Lazio pe ”Olimpico” un gol ce s-ar putea să reprezinte un nou ”scudetto”.

Continuăm cu prezentarea rolurilor masculine din acest ultim film al ”Bătrânei Doamne”. Gigi Buffon n-are cum să lipsească, el e ”by default” în orice scenariu de genul ăsta. Încă o prestație sobră a bărbatului de 40 de ani, care mai găsește resurse să se bucure de ceea ce face. În primul rând să se antreneze, căci asta e cel mai greu la un fotbalist peste care se cern anii. Să se antreneze, nu să joace. Buffon n-a produs miracole pe ”Wembley”, dar simpla lui prezență acordă coechipierilor un capital de încredere formidabil. Mi-ar plăcea ca Zeul Fotbalului să-și întoarcă privirea către el și să-i acorde, în acest ultim an de carieră, ceea ce el își dorește atât de mult.

La fel și prezența lui Chiellini. Bătrânul Giorgio ar merita un Oscar pentru rol secundar după prestația cu accente eroice de la Londra. Expus în primele 60 de minute de multele bătălii pierdute de Barzagli în fața coreanului Son (pe care fanii lui Spurs deja îl numeau, în prima repriză, ”Sonaldo”), a apelat la experiență și a încercat să se poziționeze mereu acolo unde trebuia să fie. Una peste alta, Kane, principala armă a lui Pochettino, n-a făcut deloc un meci grozav, iar asta e și pentru că Giorgio Chiellini și-a multiplicat energiile. Iar acea explozie de bucurie, acea descărcare pe care a avut-o împreună cu Buffon la o minge totuși banală, respinsă în corner, undeva spre minutul 75, arată atât caracterul cât și determinarea celor doi.

Ultimul pe listă, cred că ați ghicit cine e. Dacă tot am avut această incursiune în lumea filmului, numele lui ar fi trebuit să apară, ca-n ultimul film al lui Spielberg, ”The Post”, imediat după cea din urmă secvență. Cumva după fluierul arbitrului polonez, în paranteză fie spus cel mai slab personaj al serii de miercuri. ”Regia – Max Allegri” ar fi trebuit să scrie pe ecran, înainte de reclamele de final. Pe ”Wembley” am văzut încă un exemplu despre cum poate un antrenor să schimbe fața unui meci cu două simple decizii, nici măcar revoluționare. După 60 de minute în care Juventus a fost copios dominată, în care englezii erau mereu primii la minge și în care senzația că nimic nu mai e de făcut plutea în aer, Allegri vine și introduce doi fundași laterali. Lichtsteiner și Asamoah, doi oameni care vor părăsi pe Juve în această vară pentru că nu li s-a mai prelungit contractul, intră și întorc soarta meciului. Barzagli scapă de stresul numit Son, care, la rându-i, dominat de adrenalina primei ore uită că trebuie să mai și coboare pentru a se apăra, vine o centrare a elvețianului, urmată de o idee bună a lui Khedira și de instinctul de marcator al lui Higuain și se face 1-1. Iar apoi, pe fondul căderii mentale a unor englezi uluiți cum poate un meci controlat să le scape din mâini, vine golul lui Dybala. Și punct.

În ultimul timp, Juventusul lui Allegri a devenit acea echipă cinică, având 9 vieți, pe care dacă n-o dobori atunci când ai ocazia (cum a făcut Real Madrid la Cardiff) va găsi o cale să te doboare ea. O doamnă bătrână pe care o lași să se urce înaintea ta în autobuz, dar care apoi îți dă o geantă în cap, te dezechilibrează și te aduce în situația de a te trezi cu ușile închise în nas. E o echipă grea, în spatele căreia stă o istorie de zeci și zeci de bătălii, de eșecuri în primul rând, căci din eșecuri se construiește un ADN de învingător, nu neapărat cu bani. Asta apropo de ceea ce s-a întâmplat marți seară, dincolo de Canal, la Paris, episod despre care am scris pe larg pe acest blog.

Câteva cuvinte, pe final, despre Tottenham. Poate ar merita mai multe, dar vorba cântecului, ”învingătorul ia totul”. Tottenham a dominat 150 din cele 180 de minute ale dublei manșe. N-am stat să fac un calcul exact, dar cred că pe acolo e. Am văzut aceeași exuberanță ofensivă, aceeași tinerețe exaltată, aceleași combinații duse în viteză și execuții rafinate pe care le-am tot admirat în Premier League. Dar am văzut și acele momente de cădere inexplicabilă, de lipsă de concentrare, momente care au dus la pierderea atâtor puncte în Anglia. Dacă s-a întâmplat asta cu Rochdale, Newport sau West Ham United, cu Juventus, în Champions League, nu era cazul. Juventus și Champions League nu iartă astfel de slăbiciuni. Tottenham a părut acel invitat la o masă a bogaților pe care toți se bucură să-l vadă, toți socializează cu el și-i laudă manierele, dar care la un moment dat se ridică și trage fața de masă după el, dărâmând totul. E iertat pe moment, dar la masă nu mai e primit.

Tottenham e în plină creștere, dar e foarte important pentru această grupare lunile care urmează. Mai întâi securizarea unui loc viitoarea ediție a Champions League. Mai apoi încercarea de a câștiga Cupa Angliei, căci un club ce se dorește a fi mare fără trofee nu prea e de conceput, iar ultimele câștigate au ani mulți în spate, o cupă a ligii în 2008 și Cupa Angliei în 1991. Și, foarte important, capacitatea lui Daniel Levy de a rezista la asaltul ce se preconizează asupra unor jucători și asupra lui Pochettino. Kane, Delle Ali, Eriksen, Son, poate chiar fundașul central Davinson Sanchez, vor fi ținte în această vară, la fel și antrenorul. În mod normal echipa se va întoarce acasă din sezonul viitor, pe un nou și modern ”White Hart Lane”, ceea ce ar trebui să-l facă pe Levy să-și dorească menținerea acestui lot, eventual îmbunătățirea lui. Totul are însă un preț, iar în fotbalul de azi cu atât mai mult.

Întrucât am fost atacat cibernetic, iar conturile mele de facebook au dispărut brusc, acest text nu va putea ajunge la toți cei care, poate, își vor dori să-l citească și-l așteaptă. Așadar, un share pe facebook, de unde eu deocamdată am dispărut, ar fi extrem de util. Mulțumesc anticipat