Am fost convins, înaintea meciului amical cu Suedia de la Craiova, că în eventualitatea unei victorii vom auzi destul de des cuvântul ”revanșă”. Sau ”răzbunare”. Revanșă pentru acea eliminare din 1994, răzbunare pentru deziluzia de-atunci. Într-adevăr, le-am auzit, poate nu atât de des pe cât m-am așteptat, semn că trecerea anilor a atenuat eventualele senzații, dar le-am auzit. Da, am bătut Suedia cu 1-0, puteam să le mai dăm ceva goluri, dar despre revanșă nici că poate fi vorba. De răzbunare nici atât. Despre o revanșă pentru ceea ce s-a petrecut în 1994 nu vom putea vorbi decât atunci când scenariul va fi cât de cât asemănător. Am spus ”cât de cât” fiindcă am mari dubii că vom mai putea trăi într-un viitor apropiat ceea ce am trăit atunci, că vom putea realiza într-un viitor apropiat ceea ce am realizat atunci. Cât despre răzbunare, mai bine să uităm.

Aș putea să încerc, dacă tot vorbim de Suedia, să pedalez pe străduța amintirilor. Amintirile nu ţi le ia nimeni. Nici visele, de acord, dar amintirile sunt ale tale, doar ale tale. Sunt acele imagini care te fac să zâmbeşti, sunt acele amintiri care-ţi aduc ochii la graniţa lacrimilor,  pe care nimic nu le poate înlocui. Nici măcar visele. Pesemne că una din principalele caracteristici ale creierului uman este capacitatea de a se întoarce în timp. De a-şi aminti. De a răscoli prin sertarele memoriei, spre a redescoperi momente ale vieţii, momente trăite, nu visate, căci visele reprezintă o cu totul altă caracteristică. Iar acel meci cu Suedia, eu unul l-am trăit. Și încep să cred că sunt norocos, chiar dacă amintirea nu e una plăcută. Măcar o am, nu visez la ea. 10 iulie 1994 a fost, curând se vor face 25 de ani. Pe 10 iulie 1994 am jucat cu Suedia, la San Francisco. Miza era un loc în paradis, o confruntare cu Brazilia în semifinale, ca o destinaţie de vis pentru o echipă ce navigase la acel turneu final într-un ocean de elogii. Era ultimul “sfert”, era 10 şi jumătate noaptea, aflasem deja că Bulgaria vecină bătuse Germania şi se bucura pentru semifinala cu Italia ce urma să vină. Ne aşteptam rândul la coada bucuriei, străzile își așteptau oamenii, deşi semnele cereşti, care nu-s niciodată întâmplătoare, ar fi trebuit să ne reducă din optimism. Ploua la Bucureşti la ora meciului, era o vreme mohorâtă, tristă, destul de puţin obişnuit pe atunci în luna lui Cuptor. Azi și vremea s-a schimbat, nu doar vremurile.

N-are nici un rost să turnăm din solnița amintirilor peste rana regretelor. Am pierdut acel meci şi acea şansă. Lumea a ieşit totuşi în stradă, în tăcere, iar picăturile de ploaie se confundau cu lacrimile. Am plâns atunci și n-am motive să nu recunosc. Voi rămâne însă cu amintirea că-n ziua aia contam și noi. Fusesem invitaţi la cea mai frumoasă petrecere pe care fotbalul ne-a oferit-o. Am trăit atunci din toate câte puţin. Am stat la masă cu agonia, am dansat cu extazul, ne-am revăzut cu agonia pe holuri, la o țigară, apoi iar cu extazul, la bar, pentru ca agonia să facă loc, într-un târziu, unui invitat pe care nu l-am fi dorit cu noi la aceeaşi masă: tristeţea. Atunci am plâns pentru că am ratat Everestul, azi ne plângem că n-avem motive să plângem.

Au trecut 24 ani de ani, la anul se vor face 25. Uoff, ce repede! Fotbalul nostru nu s-a născut atunci, în acea noapte ploioasă. Ci 4 ani mai devreme, în Italia, când a făcut un turneu final rezonabil și onorabil. Astăzi, acel copil ar fi trebuit să fie matur. Să fi ieșit deja de pe băncile facultății și să aibă locul său în viață. N-are însă cum. Părinţii n-au avut grijă de acel copil frumos, născut din bucuria eliberării dintr-o dictatură și crescut cu mândria de a fi pe locul 5 într-o ierarhie mondială. Şi-au bătut joc de el, l-au folosit ca să-şi umple buzunarele, ba l-au şi violat când a fost cazul, apoi l-au lăsat baltă, ca să fie înfiat de finanţatori fără scrupule, prea plini de ei înşişi, prea ocupaţi să apară la televizor şi să bată câmpii decât să-i facă o educaţie sănătoasă. Prea siguri că nu vor ajunge niciodată acolo unde, în cele din urmă, au ajuns. După gratii. Acel copil e ca mulţi copii de azi, rod al unei societăţi bolnave, fruct al unui copac neudat la timp, ponegrit cu substanţe interzise şi apoi vopsit cu minciuni.

Am bătut Suedia, bravo. E bine că am câștigat, dar să vedem cu ce ne vom alege de aici. Suedia va merge la Mondiale, noi îl vom avea pe-al nostru, cel de dat cu părererea. Ne vom alege o echipă cu care să ținem și ne vom certa pe facebook la nesfârșit pe tema asta. Apoi va trece și vara și va începe o nouă campanie, poate cu o nouă conducere la federație, poate nu. Abia atunci vom vedea dacă această victorie cu Suedia poate fi măcar semnalul unui nou început.

Apropo de semnal și de un nou început. N-aș vrea să mă refer prea mult la eșecul micilor ”tricolori” cu Ucraina. S-a vorbit și scris destul de mult imediat după. O să observ doar că e al nu știu câtelea exemplu de confruntare sportivă majoră pe care o ratăm în final. Asta apropo de Suedia, apropo de Middlesbrough, apropo de Benfica sau Liverpool înainte de 1989, apropo de tenisul din anii 70 și finalele de Cupă Davis, apropo de handbal, apropo de Halep, apropo de multe. Cred că face parte din gena acestei națiuni imposibilitatea de a duce până la capăt ceva măreț. Ne mulțumim cu puțin, cu prea puțin uneori, pe principiul că merge și-așa. Nu mi se pare corectă mutilarea mediatică a acestor copii (hai să ne gândim fiecare ce făceam și cum gândeam la 19 ani!), dar nici palmele părintești puse pe ceafă, ca alinare, nu mi se par în regulă. Dacă vom reuși să învățăm ceva din acest eșec ar fi excelent. Dacă nu, vom rămâne doar cu amintirile de mai sus. Pe care, din păcate pentru ei, Moruțan și alții de vârsta lui nu le au. Au însă vise, pe care n-ar fi în regulă să le spulberăm. Ci să încercăm să-i ajutăm să le îndeplinească.

P.S

Am comentat marți seară Spania-Argentina 6-1. Cum ar fi fost să ne bată pe noi Suedia cu 6-1? Hmm. Dincolo de asta, o remarcă. Scorul e prea drastic, nici Argentina nu e atât de slabă și nici Spania nu e atât de bună. La Mondiale va fi altceva. În primul rând va fi Messi, dar alături de el vor mai fi și alții, un Di Maria, un Dybala, un Icardi poate, un Aguero. Va fi un Mondial pe cinste, iar eu chiar cred în posibilitatea ca Argentina, fără să fie prea tare băgată în seamă acum, ba chiar îngropată de unii, să reușească o mare performanță.