Mi-e greu să descriu sentimentele pe care le-am trăit în acea dimineață. Mi s-a părut că nimic nu mai are sens, aproape că palpam sentimentul că sunt orfan. Mă gândeam că s-a dus pe apa sâmbetei tot acest efort de aproape 10 ani, mi se părea că am rămas singur pe lume, de vreme ce toți prietenii mei virtuali nu mai existau. Prieteni care erau câteva zeci de mii, pe ambele conturi. Făcuți, cum se mai spune în limbaj de specialitate, organic, adică fără niciun fel de ajutor de tip reclamă plătită. Chiar îmi puneam problema cum va arăta viața mea de acum înainte. Am încercat tot felul de variante, am apelat la tot felul de oameni, am scris inclusiv la Facebook, degeaba. Oarecum explicabil, căci dacă ar sta să verifice toate problemele miliardului de utilizatori ar trebui să existe la Facebook câteva sute de mii de angajați.
Apoi am început să descopăr lucruri noi. Să redescopăr lumea așa cum e, așa cum o văd ochii mei, nu ai altora. Să redescopăr ce zâmbet magnific are fetița meu și cum poate să râdă de frumos, cu cei doi dințișori pe care-i are, de fiecare dată când îmi îndrept privirea către ea. Și o făceam mai rar înainte, eram prea preocupat să văd ce mai e nou pe Facebook. La fel cum uitasem ce ochi superbi are femeia ce-mi stă alături și mă suportă, cu programul și nebuniile mele, de ani buni. Am redescoperit că există și alte surse de informare, am început să cern informațiile prin intermediul minții mele, nu prin ceea ce crede Facebook că mă interesează.
Iar apoi mi-am dat seama că prietenii adevărați nu sunt cei de pe Facebook, ci cei pe care-i ai lângă tine în momentele frumoase și, mai ales, în cele mai puțin frumoase. Iluzia de a avea zeci de mii de prieteni care dau like unei imagini e chiar asta, o iluzie. În acele mii de like-uri se ascund și suficiente frustrări și se acumulează destulă energie negativă. Sunt conștient de asta, deși întotdeauna m-am ferit să epatez sau să arăt o dimensiune în care nu mă regăsesc.
Mă gândisem că toate amintirile mele s-au dus. Și așa era, căci am pierdut multe poze odată cu răposatele pagini. Dar apoi mi-am dat seama că acele amintiri sunt la mine în minte, iar de-acolo nimeni nu mi le poate șterge. Viața trebuie trăită așa cum e ea, cu bune și cu rele, pentru tine, nu pe Facebook, ca să alții, eventual să te invidieze. Cu timpul, cu ajutorul prietenilor (adevărați sau virtuali) le voi putea recupera.
Pare ciudat să scriu și pe Facebook despre viața fără Facebook. Care zău ca-i frumoasă! Facebook face parte însă activ din existența noastră în acest mileniu, iar pentru mine, pentru meseria pe care o fac, e foarte important. Între timp, contul meu cel nou a fost închis de alte 3 ori, ”pentru verificări”, și am fost nevoit să le trimit de tot atâtea ori o poză a buletinului meu. Probabil că se va mai întâmpla, poate că sunt unii care se distrează raportând pagina cum că ar fi cu identitate falsă, poate că sunt unii de bună credință, dintre prietenii mei vechi care nu știu ce am pățit și chiar cred că e cineva care a creat un cont fals. Deși nu sunt eu chiar așa de mare vedetă încât să încerce cineva așa ceva. Sunt pregătit, iar acum iau totul ca atare. Relaxat, cu zâmbetul pe buze. Așa cum ar trebui să fim mereu. Căci această lume a Facebook-ului de fapt nu există, e doar o iluzie. Mi-am dat seama de asta după ce am trăit câteva săptămâni în cea reală, singur, fără această pată albastră de pe calculator, tabletă sau telefon. Iar cea reală, vă asigur, e tare frumoasă, chiar dacă uneori e teribil de grea.
Mulțumesc celor care s-au interesat de situația mea în toată această perioadă. Sunt din nou aici!
E liber la ”împrietenire”!
Sunt Andrei Niculescu, toate cele bune.
Lasă un răspuns