”Au jucat ca niciodată, au pierdut ca-ntotdeauna”. E un titlu dat de Marca acum mai mulți ani, la un turneu final, de European sau Mondial. Era perioada în care Spania pornea mereu ca una dintre favorite și întotdeauna pleca acasă foarte devreme. Că a fost dat în 2002, în 2004 sau în 2006 nu contează, ideea e alta. Anume că titlul acesta ar putea foarte bine caracteriza prestația celor de la Bayern Munchen în această dublă manșă cu Real Madrid. 

Bayern și Real Madrid s-au întâlnit de multe ori în Champions League. E un clasic al acestei competiții. În ultimele confruntări au câștigat madrilenii (când vorbesc de câștigat mă refer la calificarea mai departe, nu neapărat la rezultatul după 90 de minute), dar parcă în niciuna Bayern n-a jucat atât de bine. Trebuie că fix la titlul de care vorbeam mai sus se gândesc încă și-acum fanii bavarezi și probabil că pe 26 mai, când se va juca finala la Kiev, jucătorii lui Bayern se vor uita la televizor, dacă o vor face, întrebându-se cum a fost posibil să piardă această dublă manșă.

Răspunsul stă, poate, în acele detalii despre care am tot spus pe acest blog sau în emisiuni că sunt foarte importante în stabilirea unei câștigătoare atunci când vine vorba de un duel între două superputeri. Îmi vine în minte, de exemplu, un detaliu al acelui Real-Bayern din 2014, prima manșă de pe ”Bernabeu”. Era încă primul sfert de oră și Toni Kroos, pe atunci la Bayern, rata o ocazie imensă, la 0-0. Aproape imediat, pe un contraatac, madrilenii deschideau scorul, câștigau ulterior meciul și-apoi demolau pe Bayern în returul de la Munchen. Dacă însă Kroos dădea gol atunci, cine știe cum se derulau ostilitățile. E un detaliu.

Un alt detaliu, care evident nu poate fi scos din context, chit că nu mi-a plăcut niciodată să vorbesc despre arbitraj pe acest blog (la emisiuni e altceva, mai ales dacă sunt și imagini), un alt detaliu deci e dat de prestația arbitrilor. Dacă turcul Cakir (sau arbitrul asistent sau arbitrul adițional, căci ei erau bine plasați) vedea mâna lui Marcelo pusă pe minge și dădea penalty, iar nu se știe ce se putea întâmpla. Iar dacă bietul Ulreich nu comitea acea gafă caraghioasă, care cred că-l va costa locul la Bayern în viitor și-l va urmări toată viața de-acum înainte, iar nu se știe cum mergeau lucrurile. Poate cître prelungiri, eventual penaltyuri de departajare. Încă un detaliu deci, ce poate fi completat și cu marea eroare a lui Rafinha din partida tur. O sumă de detalii așadar în spatele căreia stă rezultatul final al unei astfel de confruntări. Evident că nu pot fi neglijate absențele, căci n-o să știm niciodată cum ar fi jucat Bayern cu Vidal și Robben în ambele manșe, cu Boateng la Madrid, poate și cu Coman și, în mod evident, avându-l pe Neuer în poartă.

N-o să intru în discuția dacă Real Madrid merită sau nu să fie în această finală. Deja fotbalul tinde să devină un generator penibil de polemici violente și dezbateri fără sfârșit, de parcă adevăratele drame astea sunt. Ei bine nu sunt. De vreme ce Real Madrid s-a calificat în a treia finală consecutivă și în a patra din ultimii 5 ani, ceva lucruri bune trebuie să fi făcut. Real Madrid scrie istorie în Champions League, iar această serie nu prea are de-a face cu cea de la începuturile competiției, anii 60, când mingea era cu șiret. În drumul său spre această a treia finală la rând, Real Madrid a întâlnit numai adversari de calibru, ce deja au câștigat ori urmează (cazul lui Juve) campionatele din țările lor. Iar din aceste trei ”duble”, din aceste 6 meciuri cu alte cuvinte, mai bine de 550 de minute totale dacă punem și prelungirile, doar în scurte perioade de timp Real Madrid nu a avut sub control calificarea. La 0-1 cu PSG, la Madrid și la 0-1 cu Bayern, la Munchen. Dar n-a durat mult. În rest, că a suferit, că a fost dominată, că a avut noroc, Real Madrid a avut calificarea sub control. Un avantaj psihologic enorm, atunci când vine vorba de această echipă și de legătura ei cu Champions League, aproape mistică așa cum am tot zis.

Despre meciul de marți puține pot fi spuse în plus de ceea ce s-a văzut. Real Madrid a făcut unul dintre cele mai slabe jocuri din ultimul timp, poate și pentru că Zidane n-a fost deloc inspirat la momentul alcătuirii primului 11, căci măcar două decizii, Kovacic în locul lui Casemiro și Lucas Vasquez ca fundaș dreapta, sunt discutabile și puteau avea consecințe drastice. Puteau, dar n-au avut. Și asta fiindcă Real Madrid nu s-a simțit niciodată înfrântă, nici atunci când suferința era mai mare. Întotdeauna a crezut în forțele sale, în capacitatea de a reveni. Așa se explică, de exemplu, felul în care la 0-1 s-a aruncat spre careul lui Bayern, iar golul marcat de Benzema, după o acțiune cu vreo 30 de pase, e un exemplu grăitor. La fel, dacă vă amintiți, scriam și după meciul retur cu Juve, când la 0-3 Allegri a ordonat retragerea, iar Zidane atacul. La nivel mental, Real Madrid e cea mai puternică echipă din lume în acest moment, indiferent de stadionul pe care joacă în Champions League. Probabil că suntem pe finalul unui ciclu glorios, poate cel mai de succes din istoria unui club inundat de succese, e de presupus că vom asista la schimbări masive încă din vară.

Aș vrea să scot, pe final, în evidență câteva nume: mai întâi Benzema. Francezul e cel care i-a adus calificarea lui Zidane, un soi de mulțumire pentru toată încrederea pe care Zizou a depozitat-o în el. Am vorbit de prea multe ori despre rolul lui Benzema în jocul Realului, nu vreau s-o mai fac încă o dată. De la vârf se așteaptă însă goluri, asta e ceea ce vede tribuna, iar de data asta au venit. Apoi, dacă tot suntem la capitolul atacanți, aș vrea să mă refer la Lewandowski. L-a văzut cineva pe polonez în această dublă manșă? Eu unul, nu. Se vorbește intens despre posibila lui venire la Real Madrid din vară, departe de mine gânduri necurate în această privință, dar degeaba dai o căruță de goluri cu Freiburg, Leverkusen sau Dortmund dacă împotriva Madridului ești dispărut.

Ar mai fi de semnalat Keylor Navas. Poate cu el trebuia să încep, căci a fost meciul lui fără nicio discuție. De când e la Real Madrid a avut de luptat cu prejudecata că nu e atât de comercial ca alții. De când e la Madrid a tot auzit că în locul lui va veni De Gea. Dacă nu De Gea, sigur Curtois. Sau Kepa Arizabalaga. Mai nou Alisson, cel de la Roma. Și-n toată această perioadă, bravul Navas face ce știe el mai bine. Apară. Și scoate mingi imposibile. Și-și duce echipa în finală. Cât de bine pregătit mental trebuie să fie un profesionist ca să reușească în astfel de circumstanțe!

Termin cu Jupp Heynckes. Probabil că a fost ultimul lui meci european. Poate că merita încă o finală, pentru o ieșire din scenă glorioasă. N-a fost să fie, dar asta nu schimbă cu nimic imaginea lui. Acum 20 de ani, știind că urmează să fie dat afară, lua Champions League cu Real Madrid. Acum, Real Madrid îi blochează drumul spre o ultimă reprezentație cu casa închisă. Iese însă demn din acest teatru numit fotbal, ca un actor care întodeauna și-a interpretat piesele cu aceeași seriozitate.