N-a apărut surpriza pe care unii o așteptau miercuri seară pe ”Olimpico”. Liverpool a rezistat în fața Romei, care din nou și-a îmbrăcat hainele de gală cu care a defilat pe catwalk-ul acestui sezon de Champions League. Pe care-l părăsește cu un gust dulce acrișor evident. Acrișor fiindcă nu-i simplu să pierzi o semifinală de Ligă, mai ales când ai așteptat atâția ani pentru a o întâlni, dar în același timp dulce pentru că realmente a fost un sezon european notabil pentru trupa lui Di Francesco. Liverpool însă a știut să-și gestioneze avantajul luat în tur și se întoarce într-o finală a celei mai importante competiții europene după 11 ani. 

Nu e prima dată când scriu lucrul ăsta pe acest blog. Cei care-și doresc o infinită discuție despre arbitraj pot să părăsească incinta. Și nu pentru că aceste erori n-au existat. Au existat și vor mai exista. Măcar un penalty putea avea Roma, la care se adaugă și o posibilă eliminare în acea fază, dar nimeni nu garantează că lovitura de la 11 metri ar fi fost transformată și, ulterior, în superoritate numerică Dzeko, Nainggolan și ceilalți ar fi fost în stare să dea alte două goluri pentru a duce meciul în prelungiri, eventual trei pentru a se califica. Nu zic că nu era posibil, dar cum n-avem capacitatea de a trece într-o dimensiune paralelă cu cea în care trăim, la fel de bine putea Liverpool să reziste în timpul rămas, eventual să puncteze iar pe contraatac. Suntem prizonierii unei mentalități ușor păguboase pe aici pe la noi, arbitrul e de vină pentru toate eșecurile, jucătorii și antrenorii niciodată. De aceea prefer, măcar pe acest blog, să nu duc prea departe toate aceste polemici legate de arbitraj, mai ales că ele devin foarte lesne un motiv excelent pentru patos, nervi, jigniri.

Fotbalistic vorbind, am sesizat din nou, ca și după meciul tur, un ușor paradox la finalul confruntării de pe ”Olimpico”. Scriam pe acest blog despre paradoxul de pe ”Anfield”, cu Roma plecând acasă cu un bagaj destul de încărcat de optimism după ce fusese călcată în picioare între minutele 20 și 80. Miercuri am văzut altul: o înfrângere cu 2-4 sărbătorită de Liverpool ca o mare victorie, în totală contradicție cu lejera senzație de eșec transmisă de ”cormorani” după victoria cu 5-2 din tur. Roma și-a jucat cartea așa cum a făcut-o, cu un succes memorabil, în fața Barcelonei, dar a întâlnit un adversar avizat de ceea ce au pățit catalanii. Un adversar care n-a știut nici el să se debaraseze total de meteahna relaxării atunci când tabela arăta un scor liniștitor, iar consecințele puteau fi și în acest caz dramatice. E clar că-n Champions League, mai ales în fazele eliminatorii, astfel de momente pot deveni principalul motiv al unui eșec răsunător. La fel cum erorile neprovocate, de genul celei comise de Nainggolan miercuri, ori de Ulreich, marți, se transormă în pietre de moară atârnate de gâtul colegilor ce se chinuie să se mențină la suprafață într-un ocean cu valuri ostile.

Apropo de paradoxuri. În analiza meciului dintre Real Madrid și Bayern de marți, scriam pe acest blog că, probabil, fotbaliștii lui Bayern se vor așeza pe 26 mai, atunci când e programată finala, în fața televizoarelor și se vor întreba cum e posibil ca ei să nu fie pe teren. Cred că același sentiment l-au avut aseară jucătorii Barcelonei, care în mod sigur s-au întrebat, și vor continua să se întrebe și-n ziua finalei, cum a fost posibil ca ei să nu dea niciun gol la Roma avându-i în teren pe Messi, Iniesta și Suarez.

La 5 ani după ce a dus pe Borussia Dortmund în finala nemțească de pe ”Wembley”, Jurgen Klopp revine pe scena grandioasă a fotbalului. O finală de Champions League, mai ales ca antrenor, nu poate fi egalată decât de una de Mondial sau European. Orice alte confruntări, orice alte victorii pălesc în fața unui asemenea context. Context care-l poate transforma pe Jurgen Klopp dintr-un antrenor foarte bun într-un antrenor mare. Am mai scris în urmă cu câțiva ani pe acest blog despre această diferență dintre un antrenor foarte bun și un antrenor mare. În opinia mea, în ziua de azi un antrenor mare e cel care câștigă un trofeu european și apoi rămâne sus, în elită. A doua condiție e obligatorie în respectiva transformare, fiindcă, de exemplu, Di Matteo nu poate fi un antrenor mare, chiar dacă a luat Liga cu Chelsea, căci ulterior a dispărut din peisaj. Există în categoria antrenorilor mari o singură excepție, care e chemată să confirme regula, și-anume Arsene Wenger care, deși n-a cucerit vreun trofeu continental este (sau a fost, rămâne să vedem) un antrenor mare pentru tot ceea ce a făcut în fotbal.

Această echipă a lui Liverpoool e construită după chipul și asemănarea lui Klopp. Un antrenor foarte bun, dar încă nu mare. O echipă foarte bună, dar intermitentă, ceea ce se vedea și la Dortmund și se vede și-aici, la Liverpool. O trupă care nu transmite mai deloc siguranță defensivă ori echilibru, dar care a devenit o mașină de contraatacuri, purtate într-o viteză uluitoare. Și care comite erori cu o naturalețe debordantă, care de multe ori te lasă cu gura căscată. Cumva explicabil, căci e greu să ai precizie și rigoare atunci când vrei să conduci cu 200 la oră. O echipă care are dinamită în atac, dar plastilină în apărare. Acesta e Jurgen Klopp, acesta e stilul lui, rămâne de văzut acum ce succes va avea. În 2013 a fost aproape, acum va fi la fel de greu.

Scenariul finalei seamănă cu cea de pe ”Wembley”. În loc de Bayern, o mașinărie la acea vreme, va fi Real Madrid. O mașinărie în sine, cu jucători experimentați, hârșâiți în astfel de confruntări, cu o forță mentală pe care am văzut-o în atâtea situații, cu un lot excepțional și cu un antrenor care continue să fie în grațiile Divinității. Liverpool e în al 9-lea cer acum, e un izvor de optimism și determinare, dar Real Madrid rămâne o stâncă, în ciuda fisurilor apărute în ultima vreme. Această competiție și, mai ales, finalele acestei competiții se bazează în foarte mare măsură pe capacitatea de a supraviețui în situații de urgență. Abia cum vom vedea de ce e capabibilă trupa lui Klopp și dacă nu cumva această finală a venit un pic cam devreme pentru ea.

E însă o finală care promite enorm. După mulți ani, avem perspectivele unui meci spectaculos. Pentru Liverpool, Real Madrid e adversarul ideal, căci lui Klopp nu-i convin adversari închiși, de tip Atletico Madrid. Real Madrid atacă, vrea mingea și caută posesia, astfel că pot apărea greșelile. Liverpool e intensitate, Real Madrid nu e, e mai degrabă control. Și pentru Zidane, după o finală în care l-a întâlnit pe ultradefenisvul Simeone, cu care care n-a putut în 90 de minute, și apoi pe suficient de echilibratul Allegri, un duel cu hard-rock-ul propus de Klopp va fi un examen cât se poate de serios. Klopp nu e Simeone, dar nu e nici Allegri, rămâne acum de văzut ce echipă a Madridului vom vedea la Kiev. Cea de la Cardiff, de anul trecut, ori cea care a oferit suficiente momente de nesiguranță în ultimele meciuri ale acestui sezon. Cea în care tridentul Modric-Casemiro-Kroos domină terenul sau cea care trăiește periculos la fiecare atac advers. Salah vs Marcelo și Cristiano vs Lovren, iată două dueluri ce pot decide soarta trofeului în acest an.

Ceva mă face să cred că această a treia finală consecutivă e și cea mai dificilă pentru Real Madrid. Liverpool are ceva în plus față de Atletico și Juventus. Nu doar un trident de atac aproape letal, ci și o istorie în spate, o legătură cu această competiție care, fără să fie de anvergura celei aproape mistice pe care o are Madridul, poate să compenseze anumite carențe.