M-am gândit destul de mult dacă și ce să scriu după finala Champions League de la Kiev. Mi s-a părut că orice aș scrie, deja s-a mai spus sau scris. Despre Real Madrid și despre formidabila sa logodnă cu Champions League, aproape mistică, am scris și nu o dată pe acest blog. Despre formidabila capacitate a lui Zinedine Zidane de a interveni în partide, atunci când situația o cere, iarăși am mai scris. Despre forța mentală a unui grup de jucători care a transformat câștigarea celui mai important trofeu rezervat echipelor de club într-o misiune aproape banală, și asta am mai scris. Până și despre Sergio Ramos și al său stil, care pe unii îi enervează, dar pe fanii Realului sigur nu, am mai comentat și nu o dată. Chiar și despre Jurgen Klopp și felul în care a transformat, după chipul și asemănarea sa, pe FC Liverpool am mai scris pe acest blog. Inclusiv despre slăbiciunile acestei echipe, slăbiciuni care vin, în special, din lotul destul de subțire pe care-l are la dispoziție Klopp, am mai scris. 

Nu mai revin asupra subiectului Sergio Ramos. Inițial, la cald, în pauza meciului de sâmbătă, am crezut și eu că a fost un gest intenționat. Acum nu mai cred. Și asta fiindcă nu prea văd cum ai premedita o astfel de acțiune. Nu vorbesc aici de respect, de caracter și așa mai departe. Pur și simplu nu înțeleg cum ar fi putut să gândească atât de repede o acțiune de genul ăsta, un fault prin care să scoată din joc un adversar. Poate mă înșel, dar n-am găsit pe cineva care să-mi explice cum poate un fundaș să se antreneze pentru așa ceva. Verdictele date de mulți, fie că sunt pro, fie că sunt contra, nu se bazează decât pe subiectivism. Orice fan al Realului e de părere că n-a fost nimic voluntar, în vreme ce tabăra cealaltă, care e mai vastă căci cuprinde și suporterii lui Liverpool, dar și rivalii Madridului, strigă în gura mare că intenția a fost evidentă. L-am văzut pe viu de multe ori pe Sergio Ramos. În acțiune, dincolo de imaginile televizate. Împarte coate cu nemiluita, face faulturi dure, majoritatea la limita regulamentului, dar e stilul lui de a impune respect, de a arăta cine e șeful, de a stabili clar o ierarhie. E un căpitan de echipă până la urmă, care vrea să-și conducă această echipă spre victorie. Chiar și cu mijloace care de multe ori pot fi puse sub semnul întrebării. Iar că să închei subiectul, căci și-așa am zăbovit prea mult asupra lui, mă întreb de ce n-am auzit nicio acuzație din partea lui Salah, care ar trebui să fi fost primul care să-și strige revolta. Ori din partea lui Klopp, îndreptățit și el, nu credeți, să spună lucrurilor pe nume, dacă într-adevăr ar fi crezut asta.

E destul de clar că ieșirea lui Salah a destabilizat planul tactic al lui Klopp, care, se pare, la o astfel de variantă nu se gândise. Se spune că un antrenor mare trebuie să aibă înaintea unui astfel de meci, dincolo de planul inițial, și vreo două trei planuri alternative, în caz că… Adevărul e că banca nici nu-i oferea posibilitatea tehnicianului german de a contura astfel de planuri de rezervă, lucru pe care pesemne l-a înțeles, căci se vede din transferurile sau negocierile pe care le face în aceste zile. Comparați banca de rezerve a lui Zidane cu cea a lui Klopp și veți vedea că victoria finală a Realului nu prea poate fi pusă sub semnul întrebării. Dacă situația era inversă și în loc de Salah se accidenta Cristiano Ronaldo, credeți că la fel de multe probleme ar fi avut Zidane precum a avut Klopp în a găși un nou desen tactic? Eu nu cred.

Aș vrea să mă refer la un personaj pe care destul de puțini îl apreciază în aceste zile. Și anume la Florentino Perez. Se vorbește mult de Zidane, și pe bună dreptate, se vorbește mult de Cristiano, și pe bună dreptate, de Bale, de Isco, de Asensio, de Modric, de Kroos. Dar destul de puțin despre cel care a găsit mijloacele de a-i aduce. Fie că ne place sau nu, Florentino a schimbat într-un fel fața fotbalului cu acel transfer al lui Figo în 2000 și, ulterior, cu acea nebunie de a strînge Baloane de Aur pe ”Bernabeu”. Atunci nu i-a ieșit ceea ce și-a pus în cap, dar se pare că a învățat din erori. A înțeles ce trebuie să facă și cum trebuie să procedeze pentru ca echipa să fie din nou cea mai bună din lume. Și iată că de o bună bucată de vreme chiar este. Când l-a dat afară pe Ancelotti lumea i-a sărit în cap, dar Florentino a stabilit o linie clară: la Real Madrid, locul doi nu contează. A simțit apoi că a comis o eroare cu aducerea lui Rafa Benitez și l-a sacrificat repede. A intuit ulterior că Zidane e o carte câștigătoare și iată-l acum având patru trofee ale campionilor și aflându-se la doar unul în spatele lui Don Santiago Bernabeu, legendarul creator a tot ceea ce înseamnă Real Madrid, inclusiv această legătură cu Cupa Campionilor Europeni/Champions League. Cuvintele lui Puyol, venite din frustrarea sa de catalan convins, ”4 trofee în 5 ani în cea mai bună perioadă a lui Messi”, sunt cel mai clar compliment adus lui Florentino. Care nu l-a putut transfera pe Messi, așa cum și-a dorit dintotdeauna, care a fost obligat să-l aducă pe Cristiano (povestea e cunoscută, cand a revenit el în fruntea clubului era deja semnat un precontract cu United), dar a înțeles că doar un jucător, fie el și fenomen, nu poate face nimic de unul singur dacă nu e înconjurat de alte superstaruri, căci fotbalul nu e tenis, se joacă totuși 11 contra 11. Cand vorbesc de superstaruri mă refer și la banca tehnică.

În februarie scriam pe acest blog despre ”Pariul lui Zidane cu Florentino”. Era perioada în care nimeni nu-și explica prestațiile jalnice ale echipei madrilene. Scriam atunci că pariul lui Zizou se numește Champions League. Florentino a fost suficient de deștept să accepte acest pariu, deși lesne putea să-l dea afară pe Zizou, chiar dacă abia luase titlul și de două ori Liga Campionilor. S-au mai văzut cazuri. A acceptat pariul și l-a lăsat în pace pe Zidane să-și vadă de planul lui. Iar planul a fost, se vede treaba, perfect. PSG, Juventus, Bayern și mai apoi Liverpool au fost adversarii depășiți, cu șansă, cu greșeli de arbitraj uneori, dar depășiți. Vestiarul a înțeles care e miza pariului, chiar dacă au existat și unele nemulțumiri, vezi Bale, și a venit în sprijinul antrenorului. Jucătorii l-au ajutat pe antrenor, dar s-au ajutat și pe ei, căci împreună au intrat în istorie.