Cum deja sunt numărate orele până la startul Campionatului Mondial de fotbal din Rusia și a campionatului național de dat cu părerea de la noi, mă gândisem să încerc azi o scurtă avanpremieră, atât cât se poate ea face pentru un turneu final cu atâtea și-atâtea necunoscute. Am experimentat chiar și o simulare a rezultatelor din grupe, precum și a celor din fazele eliminatorii. Mie mi-a ieșit o finală Argentina-Brazilia, dar cum eu nu-s prea bun la dat pronosticuri e foarte probabil ca alta să fie partida de la Moscova din 15 iulie. Las pentru partea de final însă această discuție, fiindcă actualitatea ne-a oferit marți și miercuri o situație ce cred că ar avea nevoie de câteva rânduri. Mai exact, numirea neașteptată a lui Julen Lopetegui ca antrenor al lui Real Madrid, pe postul rămas vacant după plecarea la fel de neașteptată a lui Zinedine Zidane, apoi demiterea, și ea suficient de neașteptată, a lui Lopetegui de pe banca tehnică a ”La Roja”.

Într-un fel, cele două subiecte se întrepătrund, căci Lopetegui era totuși selecționerul Spaniei, una dintre favoritele acestui Mondial. Cât va putea ea să-și respecte acest statut, rămâne să vedem, căci uraganul declanșat de cele întâmplate e posibil să lase urme. Chiar în timp ce scriu aceste rânduri, la Krasnodar, acolo unde e cantonamentul ”naționalei” Spaniei, are loc o conferință de presă, la care mai întâi s-a spus că Lopetegui va fi în continuare selecționer, la solicitarea jucătorilor, care, prin vocea veteranilor Ramos, Iniesta, Pique, Silva și Busquets i-au adresat această rugăminte noului președinte al federației spaniole, Luis Rubiales, apoi că acesta din urmă l-a demis pe deja viitorul antrenor al celor de la Real Madrid.

Pentru cine nu știe, Luis Rubiales e președinte al federației spaniole din 17 mai, când a câștigat oarecum surprinzător alegerile, după ce fusese ani buni șeful sindicatului fotbaliștilor spanioli. Prima decizie majoră a lui a fost prelungirea până după Euro 2020 a înțelegerii cu Julen Lopetegui, ca un fel de confirmare a încrederii pe care o are în cel numit la vremea respectivă de Angel Maria Villar, un Mircea Sandu al fotbalului spaniol.  Pesemne că orgoliul său a fost serios zgândărit de anunțul de marți, căci poziția și credibilitatea lui au fost evident puse în discuție. De unde și impulsul de a-l demite pe selecționer, cu două zile înaintea unei partide aproape cruciale cu Portugalia, căci nu-i același lucru să termini pe locul 1 grupa sau pe locul doi. O destituire ce s-a produs fără ca măcar Rubiales să aibă în minte o soluție concretă de înlocuire a lui Lopetegui. Ideea Albert Celades, de la tineret, a venit ulterior ca una cât de cât naturală, normală, fiind vorba despre cineva din interior, care venise în fruntea ”naționalei” de tineret chiar în locul lui Lopetegui. Dar nici ea n-a fost cea finală, în cele din urmă varianta aleasă fiind Fernando Hierro, fostul mare jucător al lui Real Madrid.

La acest moment e absolut firesc să mutăm discuția spre Real Madrid. Care a devenit acum factorul declanșator al acestui uragan de care vorbeam mai sus. E foarte limpede că Real Madrid și-a văzut strict interesul, iar Florentino Perez și-a jucat foarte bine cărțile, fără sentimentalisme, eventual chiar fără patriotism, dacă există această noțiune în vocabularul unui om de afaceri. Cu toate că în Spania s-a format un curent ostil grupării de pe ”Bernabeu”, care curent e posibil să crească în orele ce vin, căci însuși directorul cotidianului AS, cel mai apropiat de Real Madrid dintre toate cele ce apar în Capitală, l-a atacat în editorialul său de azi pe Florentino, decizia grupării ”blanco” are justificările sale. Real Madrid avea nevoie de antrenor și nu putea să-și permită să intre într-un malaxor mediatic pe această temă pe toată durata turneului final. O astfel de înțelegere cu greu putea fi ascunsă de ochii presei atâtea săptămâni, unicul semn de întrebare venind din ziua în care s-a făcut anunțul, căci destui ziariști spanioli se întreabă de ce nu s-a putut amâna măcar până după meciul cu Portugalia, astfel ca pregătirea să se deruleze cât de cât normal pentru duelul cu, totuși, campioana Europei. Florentino a acționat cu un soi de aroganță de care este acuzat, poate și văzându-se pus într-o situație destul de stranie să nu poată găsi un tehnician pentru, totuși, deținătoarea Champions League. Evident, se vor găsi păreri pro și contra, dar aici vorbim de un club profesionist aflat în căutare de antrenor.

Cât de bun este Julen Lopetegui pentru Real Madrid vom avea timp să dezbatem. Răspunsul îl vom afla probabil anul viitor pe vremea asta, acum e loc doar de speculații. Aceleași speculații care s-au făcut și la numirea lui Zidane, și la cea a lui Valverde la Barcelona și la cea a lui Guardiola, acum 10 ani. Lopetegui a apărut cumva de nicăieri, căci despre el nu s-a vorbit absolut deloc ca posibil înlocuitor al lui Zidane, dar în condițiile în care candidații lui Florentino, Pochettino, Low, Allegri și Klopp, n-au putut fi convinși (Conte și Sarri cred că n-au intrat în discuție) sau nu s-a găsit o cale de eliberare a lor de angajamentele în vigoare, soluția Lopetegui e mai bună decât variantele de rezervă vehiculate, Guti, Michel sau Laudrup. Era totuși selecționerul Spaniei, se prezenta la Mondial fără eșec, câștigase clar o grupă preliminară cu Italia, iar stilul de joc ofensiv, cu posesie, vesel, prezenta destule asemănări cu cel propus de Zidane.

Ca persoană însă, Julen Lopetegui poate fi judecat. Am spus poate, nu vreau să emit verdicte. Totuși trenul numit Real Madrid nu trece prea des prin fața unui antrenor. De discutat e felul în care a ales să semneze, în grabă și fără știința celor cu care tocmai dăduse mâna, după ce parafase un nou contract. E totuși un soi de trădare, căci tocmai el era cel care le interzicea jucătorilor să vorbească despre transferuri cu jurnaliștii pe durata turneului final, asta în timp ce, pesemne, își negocia viitorul cu Real Madrid. Autoritatea ar fi fost serios afectată în zilele următoare, la fel cum anumite decizii ar fi fost interpretate într-o altă cheie.

E de discutat acum dacă decizia de demitere, luată oarecum la nervi de Rubiales și cu orgoliul serios atins, e și cea corectă. La 40 ani, noul președinte nu pare adeptul hotărârilor cântărite, ci mai degrabă al celor impulsive. A dinamitat liniștea vestiarului, dar și-a prezentat mușchii. Nu s-a arătat foarte interesat de munca pe care Lopetegui o depusese, nici de legătura totuși existentă între el și veteranii lotului, mulți chiar de la Barcelona. A vrut să arate cine-i șeful, dar și, cred, că n-a avut habar de discuțiile dintre Lopetegui și Florentino Perez, cu toate că în acest moment au început să apară speculații cum că știa de ele încă de la finalul săptămânii trecute.

Ce va reuși Spania cu Hierro pe bancă vom vedea. Până la meciul cu Portugalia chiar nu mai e mult. Coincidența face ca Hierro să fi venit în locul lui Zidane la Real Madrid, în 2014, ca asistent al lui Ancelotti. Hierro e fost mare jucător la Real Madrid și e foarte respectat în vestiarul ”naționalei” după munca extraordinară dusă ca director sportiv la Mondialul din 2010 și Europeanul din 2012, ambele câștigate de ”La Roja”. Ca antrenor însă are o singură experiență, mai degrabă nefericită, în Segunda Division, la Real Oviedo, în sezonul 2016-2017. Poate că varianta Celades era chiar mai puțin traumatizantă, căci el avea cumva aceeași orientare din punct de vedere al stilului de joc, nu e un Simeone sau un Mourinho, e mai degrabă un Guardiola sau Zidane, cu care a fost coleg ca jucător. Dar Rubiales a ales probabil pe cineva cu mult mai multă autoritate în fața unor jucători deja debusolați de toată situația. Într-o competiție precum campionatul mondial, ca și-n Champions League, de altfel, orice detaliu contează, Iar o schimbare de antrenor cu două zile înainte de start e un detaliu cât se poate de important.

P.S.

Două vorbe acum despre Mondial, așa cum îl văd eu. Spania e echipa cu care voi ține, ca de obicei, dar văd Brazilia ca principală favorită. Despre Spania, în momentul ăsta, chiar nu știu ce să spun. Cred că Franța poate fi o surpriză, nu văd Germania chiar atât de puternică încât să ia din nou trofeul, nu exclud deloc Belgia sau Uruguay și mizez destul de tare pe Argentina. În simularea de care vorbeam mi-au ieșit semifinalele Franța-Brazilia și Argentina-Belgia, dar eu am mizat pe faptul că Spania va câștiga grupa, ceea ce în contextul actual nu mi se mai pare atât de sigur. Iar finala mi-a rezultat Brazilia-Argentina, un Messi vs Neymar ca o încheiere de vis unui turneu final pe care-l vom analiza în fiecare zi la Fotbal European, vorbind ALTFEL despre fotbal, așa cum știm noi s-o facem.