A început Mondialul și încă în stil mare, meciul de deschidere dorind parcă să-i confirme lui Giani Infantino ideea că va fi cel mai reușit campionat mondial din istorie. Dacă noul președinte al FIFA se referea la spectacol, ei bine e posibil să aibă dreptate, căci acest 5-0 din partida inaugurală a satisfăcut, prin golurile marcate, pretențiile unui telespectator să zicem neutru, care în alte circumstanțe nu cred că s-ar fi repezit să vadă un Rusia-Arabia Saudită cu prea mult entuziasm. A fost seara lui Golovin și Cheryshev, ultimul reușind în ceva mai mult de o oră de joc să iasă mai mult în evidență decât în ultimii 5 ani de carieră. E și ăsta un subiect interesant, la fel cum interesant pare să fie și acest Golovin, care s-a prezentat cu acest prilej lumii fotbalului drept un veritabil talent și un potențial transfer apetisant pentru echipele din vest.

Dar finalul zilei i-a aparținut lui Antoine Griezmann. Care a și luat caimacul interesului prin anunțul făcut cum că nu merge la Barcelona și rămâne la Atletico Madrid. Nu neapărat știrea în sine e interesantă, deși ea trebuie comentată și o voi face ceva mai târziu, ci felul în care a ales internaționalul francez să-și facă publică decizia. Prin intermediul unui filmuleț, aproape un film artistic, cu un mică avanpremieră în cursul dimineții și cu punctul culminant seara, la o oră de audiență bună în Spania și Franța, țările cele mai interesate, dar nu numai. Am reușit să prindem și noi la Fotbal European momentul de maximă tensiune, cel în care GR7 anunța că rămâne la Atleti, ”echipa mea, publicul meu, casa mea”.

Ceea ce a făcut Griezmann e o premieră, căci nimeni până acum n-a mai ales o asemenea modalitate de a-și anunța o decizie. A fost un soi de experiment sociologic pe care francezul l-a făcut, apreciat de unii ziariști, dar criticat de alții. Hashtagul ”#LaDecisión” a fost intens accesat joi seară, mai ales că meciul de deschidere al Mondialului nu oferea prea multe subiecte de comentat ori de analizat. Ceea ce a încercat Griezmann n-a mai încercat nimeni până acum în fotbal (pe LeBron James nu-l pun la socoteală, căci NBA și America sunt într-o altă dimensiune din punct de vedere al show-urilor), dar tare mă tem că va fi o cale din ce în ce mai urmată. Iar aici trebuie neapărat introdus în schemă și numele lui Gerard Pique, cel care a fost producătorul acestui scenariu prin platforma sa cu care amenința de ceva vreme că va încerca să ia fața mediilor tradiționale de comunicare, ziare, televiziuni, radiouri. Toate acestea canale, de unde până ieri aflau cei interesați informațiile, s-au transformat brusc în distribuitori de conținut, căci ceea ce a produs Pique, cu Griezmann în rol principal, nu e un soi de ”selfie” cu telefonul, ci aproape un film artistic. În care-l vedem pe fotbalistul francez perpelindu-se, cântărind oferte și analizând opțiuni, mâncând un iaurt și făcând calcule în același timp, primind sfaturi de la familie, de la prieteni, de la fani. Pentru ca abia apoi să vină, ca la un adevărat film, verdictul. Ar fi trebuit, ca la Hollywood, să apară și distribuția, regizorul și producătorul, scris mare, ca Spielberg, la final.

Care producător, Gerard Pique adică, a ținut să transmită ulterior un mesaj, pe twitter, cu care și-a pus în cap și presa catalană, ce-i era alături necondiționat, dar cred că și conducerea Barcelonei. ”Nu tot ce se vinde e și adevărat”, a fost fraza cu care fundașul Barcelonei și-a încheiat prima postare, următoarea fiind una în care îi mulțumea lui Griezmann pentru că a ales platforma lui și-i ura să aibă un sezon ”genial” la Atletico.

Trebuie să fiți de acord cu mine, e ceva ce nu s-a mai întâmplat. Pe Gerard Pique deja îl cunoaște toată lumea și înțelege care-i este stilul de a se comporta. Conducerea Barcelonei îi datorează semnarea acordului uriaș de sponsorizare cu Rakuten, iar acest episod a fost iarăși unul nevăzut până la acel moment, ca un fotbalist în activitate, fie el și superstar și având ca parteneră de viață un și mai mare superstar, să intermedieze un contract gigant pentru tricoul echipei la care e legitimat. În ofsaid au fost prinși acum jurnaliștii, în special cei catalani, dar și cei de la publicațiile din Madrid, și conducerea Barcelonei. Situația acestora din urmă e ridicolă de-a dreptul, căci de luni bune nu se vorbește decât de transferul lui Griezmann la Barcelona, inclusiv despre ”sacrificiile” pe care francezul le va face, acceptând un salariu mai mic doar pentru a putea fi în aceeași echipă cu Messi, Suarez și Coutinho. Chestia asta nu e nouă, am mai auzit de astfel de ”sacrificii”, de aceea pun și ghilimele, căci în lumea de azi, cu tot respectul pentru cei care cred altceva, banul dictează, face și desface. Ziarele din Barcelona care au ”vândut”, ca să-l citez pe Pique, acest subiect au primit cu siguranță informații de la cineva din conducerea Barcelonei, n-aș crede că direct de la președintele Bartomeu, probabil de la un colaborator de-al său, și le-au luat de bune. Acea sursă a fost mai mult decât arogantă și a crezut prea mult în capacitatea sa de persuasiune.

Despre decizia lui Griezmann se poate comenta în fel și chip. A avut de ales între a fi lider și idol la Atletico și a fi coechipierul lui Messi și Suarez, pe a căror piedestal i-ar fi fost greu să urce. A avut de ales între o echipă ce reprezintă o stare de spirit, dar și o familie, Atletico, și o alta, Barcelona, unde poate ar fi avut mai multe șanse să câștige trofee, dar care e mai degrabă o multinațională, unde nu prea e loc de sentimente. Am aflat de exemplu că Diego Simeone l-a vizitat a doua zi după meciul din ultima etapă, când fusese fluierat de spectatorii de pe ”Metropolitano”, l-am văzut pe Godin mergând la peluză pentru a solicita ca fluierăturile să înceteze, l-am văzut de asemenea pe Fernando Torres, care urma să plece, sfătuindu-l să rămână la Atleti, l-am văzut pe ”căpitanul” Gabi îmbrăcând, alături de Simeone, tricoul de șef de galerie și forțând stadionul să-l aplaude pe francez.

Toate aceste detalii l-au făcut pesemne pe Griezmann să-și schimbe opinia. Firește, elementul hotărâtor a fost salariul anual de 23 de milioane de euro net (plus bonusuri) pe care i l-a oferit Atletico (față de doar 15 milioane și bonusuri mai mari, cât dădea Barcelona). Adăugăm aici și proiectul sportiv, căci Atletico îl va păstra pe Oblak, îl va aduce pe Lemar, poate și pe alții, astfel încât Griezmann să fie liderul unei echipe care chiar poate câștiga Champions League, mai ales că finala se va juca pe ”Metropolitano”.

Cât despre Barcelona, tot răul spre bine. Eu unul nu cred că de Griezmann aveau nevoie catalanii, ci de un jucător, dacă nu cumva doi, în linia de mijloc, acolo unde plecarea lui Iniesta n-are cum să nu fie resimțită. La prețul de 100 de milioane (plus taxe), Griezmann era o oportunitate de mercato evidentă, mai ales pe sumele de azi, dar nu o necesitate. Felul în care au acționat conducătorii clubului și-n acest caz, după ridicolul Neymar din vara trecută și, ulterior, după banii aruncați fără niciun fel de măsură, mă face să fiu și mai convins de ceea ce am scris de mai multe ori, anume că Lionel Messi nu a avut lângă el, în cea mai bună perioadă a lui ca fotbalist, o echipă managerială capabilă să-i ofere ceva mai mult decât un salariu stratosferic.

P.S.

Tot joi seară a fost și prezentarea lui Julen Lopetegui la Real Madrid. Am dezbătut subiectul pe acest blog, nu mai revin. Un lucru mi-a atras atenția. Acele lacrimi ale antrenorului, dar și ale celor din sală, tatăl lui, soția lui. Emoțiile sunt omenești, lacrimile pot exista pe obrazul oricărui bărbat, dar îmi amintesc că Rafa Benitez a plâns și el atunci când a fost instalat la Real. Și a rezistat câteva luni. Parafrazând un film celebru, poate că Moscova de azi crede în lacrimi, vestiarul lui Real Madrid în mod sigur nu. Asta nu vrea să însemne că Lopetegui va avea soarta lui Rafa, e doar o observație. Cu lacrimi nu-l convingi pe Cristiano să joace cum îi dictezi tu.