N-am avut de gând să scriu ceva despre acest Mondial până la terminarea fazei grupelor. Așa cum am spus și despre Champions League că începe abia în februarie, odată cu meciurile eliminatorii, după ce se termină Liga Campionilor cu faza grupelor, tot așa cred că World Cup începe de la ”optimi”, iar Campionatul Mondial se ține în grupe. E o chestie de nuanță, poate unii nu sunt de acord neapărat cu ea, dar așa cred eu. Eliminarea Germaniei este însă un cutremur cu magnitudine mult prea mare, astfel încât am simțit nevoia textului care va urma.

Mă întorc la magnitudinea surprizei. La Fotbal European, imediat după meciul nemților cu Coreea de Sud, am arătat care a fost parcursul Germaniei la turneele finale de campionat mondial de după război. Acea ediție de dinainte, cu Germania ieșind din competiție după primul meci (nu exista faza grupelor atunci) n-aș lua-o în calcul, căci contextul politic era tulbure, acea echipă a Germaniei fiind populată și cu destui fotbaliști din Austria, țară ce tocmai fusese anexată de Hitler. De la al doilea război mondial așadar, Germania a pătruns de 16 ori consecutiv în sferturile de finală, iar din aceste 16 situații, de 12 ori a prins măcar semifinalele. Eliminarea aceasta din faza grupelor e deci o surpriză colosală, chiar mai mare decât ar fi fost cea a Argentinei, căci Germania e totuși campioana mondială, iar grupa n-a fost deloc una ”a morții”. Dimpotrivă, aș zice, cu toate astea trupa lui Low a terminat pe ultimul loc și la ora la care citiți aceste rânduri e cu planurile de vacanță gata făcute.

Evident, atunci când se întâmplă o astfel de contraperformanță se caută explicații, vinovați și soluții. Explicațiile contează cel mai puțin, vinovații contează cât contează, soluțiile sunt cele pe care sunt convins că se vor concentra nemții pentru ca astfel de accidente să nu mai aibă loc. Știindu-i pe ei cum sunt îi văd deja printre favoriți la Euro 2020.

Joachim Low fusese avertizat că e posibil să se întâmple așa ceva. Ultimele campioane mondiale de pe continentul nostru, Franța din 1998, Italia din 2006, Spania din 2010 fuseseră și ele eliminate încă din faza grupelor, cu completarea că Franța și Spania erau la momentul respectiv și campioane ale Europei. Ceva se întâmplase așadar, existau niște precedente pe care Low ar fi trebuit cred să le ia în seamă. Nu se poate spune că selecționerul german, a cărui principală responsabilitate la acest eșec cred că nu poate fi pusă de nimeni la îndoială, n-a încercat o tranziție de la echipa câștigătoare din 2014 la cea de azi. Au dispărut un Schweinsteiger, un Lahm, un Klose, dar tare mi-e teamă că ei au dispărut doar din cauza vârstei și a propriei voințe, căci altfel e foarte posibil ca ei să se fi regăsit și-acum printre cei selecționați. Asta e, de fapt, principala problemă cu care s-au confruntat și Roger Lemerre în 2002, și Marcelo Lippi în 2010 și Vicente Del Bosque în 2014. Incapacitatea de a scoate dintre cei selecționați nume cu care izbutiseră marea performanță patru ani mai devreme. E un soi de pariu cu care s-a confruntat și Zidane la Real Madrid, care a mers tot pe mâna celor cu care câștigase anterior Champions League. La vremea respectivă scriam pe acest blog că pariul lui Zizou e mai degrabă o ruletă rusească, dar lui i-a ieșit și a mai luat o dată Liga Campionilor. Vorbim însă de o echipă de club și cred că suntem cu toții de acord că o echipă de club nu are prea mari legături cu o echipă națională. Această ruletă rusească i-a fost fatală însă lui Low, ca o curiozitate chiar în Rusia, tărâm deloc propice pentru victoriile nemților.

Poate că e mult spus pariu. Poate că e mai degrabă un sindrom. Hai să-i spunem sindromul sentimentalismului, căci altfel n-am cum să-l numesc. Poate un psiholog m-ar putea ajuta aici, dar eu cred că Low, ca și cei mai sus amintiți de altfel, au crezut în subconștientul lor că au anumite obligații morale față de cei alături de care atinseseră culmile. Această atitudine e suficient de păguboasă, sentimentalismele în fotbal nu prea își găsesc locul. Doar așa poate fi explicată selecția lui Low pentru acest Mondial, a lui Reus de exemplu, față de care poate că tehnicianul a simțit un soi de datorie morală după ce fotbalistul Borussiei ratase Mondialul brazilian din pricina unei accidentări. Atunci Reus era în superformă, ceea ce nu se poate spune acum, căci cele o mie și ceva de minute jucate în acest sezon nu justifică o convocare la ”națională”, mai ales punându-le în balanță cu prestațiile lui Sane. Neuer e un alt exemplu, asupra căruia chiar nu are rost să insist, cred că și Boateng intră aici, căci Bayern se cam chinuie să-l vândă în această vară, poate și Mario Gomez, poate și Ozil, poate și alții. Deciziile lui Low n-au ajutat absolut deloc la atmosferă, căci vestiarul n-are cum să nu le comenteze, mai ales la situațiile flagrante cu Sane și Ter Stegen. Par chestii mărunte, dar la un Mondial astfel de detalii fac de multe ori diferența.

Nici la nivel tactic n-a strălucit Low. În 2014, Germania se baza în primul rând pe contingentul Bayern, dar și pe cel al Borussiei Dortmund, ambele grupuri călite în duelurile splendide dintre Guardiola și Jurgen Klopp, doi antrenori cu filozofii nu identice, dar în niciun caz complet diferite. Acum, Low n-a înțeles, de exemplu, că Toni Kroos ar trebui să joace un pic mai sus și nu în linie cu Khedira și în niciun caz mijlocașul lui Juve n-ar trebui să primească toate îndatoririle defensive. Kroos, cel care strălucește la Real Madrid, îl are alături pe Casemiro, mai e și Modric prin zona, iar Khedira la Juve e trimis mereu în teren de Allegri alături de un Matuidi sau Pjanic. În toate cele trei partide jucate la Mondial, adversarele Germaniei au avut extrem de multe situații de contraatacuri, pe care nu le-au transformat doar din motive ce nu țin de acestă analiză. La Cupa Confederațiilor, pe care a câștigat-o cu echipa a doua spre a treia, Germania a jucat cu trei fundași centrali, iar jocul a arătat și siguranță și fluiditate. Acum, Low a revenit la apărarea în patru, iar echipa a fost un hibrid nereușit, care ataca viguros atunci când avea mingea, dar trăia momente de panică atunci când adversarul o recupera. O astfel de echipă poate avea succes doar dacă are un atac sclipitor și letal, ceea ce la acest Mondial nemții n-au avut. Pe undeva simt că brazilienii sunt un pic supărați, căci era un bun prilej pentru ei de revanșă după acel 1-7 de acum 4 ani.

Nu știu ce va face în continuare Joachim Low. Sunt tare curios. Poate că e momentul să plece, chiar dacă el se simte în stare să se înhame la reconstrucție. Exemplul Del Bosque, care și el a crezut același lucru după Brazilia 2014 e încă proaspăt. E posibil să mă înșel, dar mi se pare că Bundesliga de azi, după plecările lui Guardiola și Klopp, nu mai oferă același tip de jucători cu care Low a avut succes în 2014. O problemă însă ar fi lipsa unui înlocuitor pentru el, căci e greu de găsit acum un antrenor liber și, pe undeva, simt că nemții au fost luați un pic prin surprindere. Cred că la Frankfurt frământările sunt mari acum, există multe semne de întrebare, suficiente dubii, la fel cum toate acestea există și în mintea lui Low. E greu de luat o decizie și eu unul sunt tare curios care va fi aceea.

P.S.

La începutul Mondialului scriam pe acest blog că Germania nu mi se pare capabilă să ia din nou trofeul. Mizez în continuare pe Brazilia, pe care o văd favorita numărul și acum, așa cum am văzut-o de la început, sunt tare dezamăgit de Argentina, deși meciul cu Franța nu mi se pare atât de clar pierdut așa cum cred destui, abia aștept Brazilia-Mexic, vreau să văd Belgia și Croația, căci ele mereu par interesante, dar niciodată nu izbutesc să confirme și nu exclud ca Spania, cu un culoar favorabil în momentul ăsta, să treacă peste problema băncii tehnice și să reușească o performanță notabilă. Un lucru e cert, Campionatul Mondial s-a terminat, bine ați venit la World Cup!