Marți 10 iulie 2018. Ziua primei semifinale a Mondialului din Rusia. Mult a fost, puțin a rămas, în curând vom afla numele noii campioane mondiale. O europeană, asta e sigur, care va prelua trofeul de la o altă europeană și-l va păstra până la finalul anului 2022, căci, nu știu dacă ați reținut, turneul final din Qatar se va ține în noiembrie și decembrie, ca să se evite căldura din iunie și iulie. În fine, mai e până atunci. Mă îndrept spre redacția Digisport cu gândul la titlurile gen ”Dacă e marți, e Belgia” care ne vor invada în cazul calificării băieților lui Roberto Martinez în finală. Cu Fotbal European ceva mai târziu decât de obicei, iau în piept traficul bucureștean de după-amiază, pe care toți primarii de pe aici promit că-l rezolvă și niciunul n-o face. Partea bună e că din semafor în semafor am timp să mai arunc un ochi pe twitter, să văd ce mai e nou prin Rusia și ce se mai întâmplă pe piața transferurilor.

Și, ce să vezi! Se întâmplă ceea ce se tot vehicula de la începutul acestei luni. Cristiano Ronaldo pleacă de la Real Madrid și devine jucătorul lui Juventus. Cele două cluburi anunță în mod oficial tranzacția, Cristiano dă drumul la un mesaj către fanii Madridului, ce se dorea pesemne lacrimogen, dar e mai degrabă un pic forțat, cam ca stilul ușor infantil în care portughezul sărbătorește marcarea fiecărui gol, cu arătatul mușchilor abdominali și acel strigăt parcă decupat din Tarzan. Deja e clar, toate dubiile pe care le aveam și pe care le explicasem cu o seară înainte la emisiune s-au risipit. Dar în minte îmi vine o întrebare: Și cu semifinala cum facem, Cristiano?! Ideile mi se amestecă din nou în cap, care subiect e totuși mai important, plecarea lui Cristiano sau prima finalistă a Mondialului? Un ziarist italian, pesemne la fel de confuz ca și mine, scrie pe twitter că la ego-ul lui Cristiano se miră că n-a ales ca zi a anunțului oficial fix ziua finalei, ca să se ia la trântă mediatic cu cel mai important eveniment fotbalistic al planetei.

În cele din urmă Belgia n-a izbutit să ofere oamenilor posibilitatea de a-și aduce aminte de celebrul film produs acum mai bine de 45 de ani. De ceva mai puțini ani, mai exact din 1986, aștepta Belgia să fac un pas înainte și să prindă finala unui turneu final, fie el de European sau de Mondial. Iar această generație chiar oferea argumente destule pentru optimism, mai ales că dincolo de maturizarea evidentă a fotbaliștilor exista și garanția unui antrenor priceput și meticulos, în persoana catalanului Roberto Martinez. Eliminarea Braziliei în ”sferturi”, în poate cel mai frumos meci al campionatului, sporise entuziasmul belgienilor, care aproape că uitau, în optimismul lor, că au în față Franța, fratele mai mare din orice punct am privi problema, inclusiv din cel fotbalistic. Belgia a căzut în această semifinală exact la fel cum a căzut și Brazilia în fața sa. Jucând fotbal, sau mai bine zis încercând să-l joace, atât cât i-a fost permis de adversar. Dacă Brazilia s-a bazat pe Neymar, Belgia s-a suit în spatele lui Eden Hazard, a cărui reprezentație a fost demnă de galeria marilor jucători ai istoriei. Din păcate însă pentru el, dar și pentru Belgia în general, eforturile jucătorului de la Chelsea (încă de la Chelsea cred că ar fi trebuit să scriu, căci sunt aproape convins că-l vom vedea în altă parte din sezonul viitor) s-au dovedit aproape inutile pe fondul lipsei de ajutor din partea lui De Bruyne și Lukaku, dar și urmare a unui sistem defensiv de-a dreptul feroce pus în scenă de Didier Deschamps.

Criticat de mulți după Euro 2016 și considerat veriga slabă a acestei superselecționate care e Franța, Deschamps a crescut din punct de vedere tactic la acest turneu final partidă după partidă. Începutul confuz cu Australia pare uitat acum, la fel cum Didier a uitat imediat de acel sistem cu Griezmann ca număr 9, însoțit în atac de rapizii Dembele și Mbappe. Văzând ce s-a întâmplat cu Brazilia, Deschamps a decis să ofere Belgiei posibilitatea de a avea posesia și a scos ”naționala” lui Roberto Martinez din zona sa de confort, obligând-o să atace fără spații și mai degrabă static. Franța a devenit astfel o echipă cinică, mulți ar spune chiar urâtă, dar parcă n-aș merge chiar atât de departe. Am mai spus-o, fotbalul are două faze, atac și apărare, iar un meci de o asemenea importanță se câștigă doar dacă faci la perfecție faza de apărare, căci oportunități de atac sigur se vor ivi. E pe undeva filozofia lui Cholo Simeone, noua tendință adusă în fotbal de acest campionat mondial unde posesia nu mai câștigă meciuri dacă nu e însoțită și de alte ingrediente. Belgia a avut posesie, dar Franța a avut o siguranță defensivă la care s-au înhămat și superstarurile Pogba și Griezmann. Pogba chiar a făcut un turneu final bun și cred că poate fi punctul de plecare al consacrării definitive și la echipa de club, în vreme ce Griezmann, în teorie superstarul echipei, a dovedit un spirit de sacrificiu uluitor pentru cineva care ar trebui să fie principalul favorit la câștigarea Balonului de Aur. Golul lui Umtiti a sporit dificultățile belgienilor, care n-au găsit altă cale de a periclita poarta lui Lloris în afara centrărilor din lateral pentru Lukaku și Fellaini. Acesta din urmă neutralizat exemplar de Pogba, care în multe rânduri a activat ca al treilea fundaș central, lângă cei doi coloși Varane și amintitul Umtiti. Franța e acum la un pas de trofeu, căci e clar echipa superioară din punct de vedere valoric oricărui potențial adversar, fie că va fi Anglia, fie că va fi Croația.

Și-acum despre Cristiano. Imediat după ce transferul a devenit oficial am scris pe Facebook că se pune punct poate celei mai frumoase rivalități din istoria sportului mondial, cea cu Messi. Plecarea lui Cristiano închide și o perioadă de 9 ani în care Real Madrid a trecut de la depresia din 2009, cu Barcelona lui Messi și Guardiola câștigând tripla și promițând că va domina fotbalul timp de ani buni, la extazul celor patru trofee Champions League cucerite, din care trei de manieră consecutivă. Cum ar fi fost fotbalul azi dacă Florentino Perez nu ar fi acceptat atunci, în vara lui 2009, să oficializeze mutarea portughezului de la Manchester, parafată cu luni bune înainte de Ramon Calderon, n-avem de unde să știm. Se spune că nefiind un transfer al său, ci mai degrabă unul pe care a fost obligat să-l facă, fiindcă altfel ar fi trebuit să plătească 30 de milioane de euro ca penalități, Cristiano n-a fost niciodată pe placul lui Florentino. Așa cum a fost, de exemplu, Benzema, singurul fotbalist pe care președintele Madridului l-a vizitat acasă, la Lyon, încercând să-l convingă. Între Cristiano și Florentino n-a fost o căsătorie din dragoste, n-a fost o iubire, ci mai degrabă una din interes. O relație win-win, de pe urma căreia Cristiano a câștigat bani și glorie, Madridul și-a recăpătat strălucirea și și-a îmbogățit palmaresul, iar Florentino a primit aura unui președinte pus deja la înălțimea miticului Santiago Bernabeu.

Astfel de relații se încheie atunci când una din părți, sau ambele, nu mai corespund. Sau când apare un alt interes. Am spus-o de zeci de ori și am scris-o de multe ori pe acest blog, Florentino Perez e un om de afaceri extrem de cinic, care foarte rar își arată latura sentimentală. Să fim sinceri, pentru el vânzarea lui Cristiano e o afacere excelentă, discutând strict la modul de business. La modul sportiv vom vedea, căci Cristiano lasă un gol imens din acest punct de vedere, care cu greu va fi acoperit. Golurile sale au reprezentat mereu o garanție, Cristiano era mereu acolo, ca principala armă de intimidare a madrilenilor și nu e întâmplător că Real a început să câștige în Champions League pe măsură ce portughezul și-a schimbat zona de influență din teren, trecând din bandă în centru și devenind un prădător, un tigru al careului advers. E greu de imaginat Madridul fără Cristiano, la fel cum e și Barcelona fără Messi, dar orice poveste frumoasă are un final. Și e vorbă suficient de înțeleaptă, valabilă în orice fel de relație care nu mai funcționează: mai bine un sfârșit de groază, decât o groază fără sfârșit. Iar atunci când relația este între doi oameni cu un orgoliu uriaș cu atât mai mult. Căci Cristiano și Florentino poate s-ar fi putut înțelege în cele din urmă, dar era nevoia ca fiecare să lase un pic de la el. Ceea ce nu au acceptat.

Am dubiile mele că Florentino va putea umple ușor golul lăsat de plecarea lui Cristiano. La care trebuie neapărat să asociem și plecarea lui Zidane. Marți, în semifinala analizată mai sus, am văzut două nume care ar trebui să fie pe lista scurtă a președintelui. Mbappe și Hazard. Neymar e sigur pe lista asta și ceva mă face să cred că el va fi cel ales, căci trecutul său la Barcelona ar spori gradul de satisfacție al fanului madrilen. E posibil să mă înșel, dar nu cred că Neymar va compensa plecarea lui Cristiano, căci dincolo de valoare, brazilianul vine și cu un bagaj de ifose și răsfăț pe care portughezul, un profesionist imens. nu-l avea. Să nu ne hazardăm însă, perioada de mercato e abia la început.

Am dubiile mele și în ceea ce privește șansele ca Juve să ia Champions League acum, cu Ronaldo în lot. Să ne înțelegem, pentru fotbalul italian e o lovitură de imagine extraordinară, cum de mult n-a mai fost. De fapt, fotbalul italian e singurul care are garanția succesului dintre toate părțile implicate. Cristiano riscă mult, Real Madrid de asemenea, Juve de asemenea,, care Juve a mai încercat ceva asemănător și cu Higuain, dar nu i-a ieșit. Venirea lui Cristiano în Il Calcio reprezintă o lovitură de imagine colosală, sărbătorită ca atare în toate colțurile ”Cizmei”, dar deocamdată asta e singura certitudine.

La 33 de ani, Cristiano e departe de a fi terminat, va da multe goluri în Italia, dar Serie A și Cupa Italiei nu reprezintă o miză pentru el și pentru Juve. În Champions League e un pic altceva și s-a văzut asta cel mai bine la PSG. Un jucător, fie el și Balonul de Aur, nu poate aduce după sine succesele. Astea sunt muncă de echipă, iar din punctul acesta de vedere va fi mult de muncă pentru Max Allegri.