Am avut în ultimii ani o teorie, pe care am tot expus-o și explicat-o la vremea respectivă cum că, în vechiul său format, Champions League începea abia din faza partidelor eliminatorii, până atunci fiind vorba de Liga Campionilor. Din acest sezon lucrurile s-au mai schimbat, iar intervenția UEFA a făcut ca și din faza grupelor să avem, în mare parte, Champions League-ul pe care și l-au dorit șefii forului de la Nyon, la sugestia granzilor europeni, evident. Din păcate noi nu intrăm în planurile lor, ale granzilor mă refer, astfel că ne va fi din ce în ce mai greu să pătrundem la acest festin fotbalistic, cu bucate alese, bucătari cu stele Michelin și restaurante galonate. Partea proastă e că noi nu mai pătrundem nici în Europa League, altădată accesibilă, și tare mă tem că spre asta ne îndreptăm. E însă altă discuție, pentru azi, dacă tot s-a întors Champions League pe programele Digisport, îmi doresc să vorbim despre această competiție splendidă, pe care am așteptat-o și privit-o cu jind în timp ce era în altă parte. Nu știu alții cum sunt, dar mie atunci când se aude imnul Champions League, această adaptare contemporană a lui ”Zadok The Priest”, de Handel, mi se face mai mereu pielea de găină.

Mi se pare că prin noul format, Liga Campionilor a câștigat și-n expunere, dar și în forță. Faptul că din 32 de participante, jumătate sunt din Spania, Anglia, Italia și Germania ajută mult de tot. Mai punem aici 3 echipe din Franța, două din Olanda, ambele cu trofee europene în palmares, două din Portugalia, totuși țara campioană europeană, mai punem un Galatasaray, un Șahtior, obișnuite cu competiția și avem toate ingredientele necesare pentru a susține această teorie a creșterii și mai tare în valoare a unei întreceri deja extrem de valoroase. Practic, cu mici excepții, faza grupelor oferă în fiecare etapă meciuri ce pot fi, dacă nu potențiale finale, măcar semifinale, ceea ce pentru Champions League e o bornă la care unii visează și cheltuie din greu. Cazul PSG, ocazie cu care trec la prima posibilă finală pe care am avut-o în această toamnă, acest Liverpool-PSG de pe ”Anfield”.

Cu siguranță că e încă devreme pentru păreri cu iz de verdict. Dar simple păreri putem avea, deși suntem abia în faza de acumulări, în faza în care erorile mai pot fi îndreptate, în care punctele negative pot fi analizate și reparate. Liverpool-PSG e o potențială finală, cred că suntem de acord cu asta, dar după cum au arătat lucrurile marți seară le va fi greu parizienilor să ajungă și în semifinale. Liverpool în schimb e o altă poveste.

Citeam marți, pregătind partida, un lucru foarte interesant în cotidianul ”Liverpool Echo”. Ziaristul, cum se mai zice pe la noi ”de-al casei” la ”cormorani”, deși la ei elementul nu are aceleași conotații, observa diferențele existente între Jurgen Klopp și Rafa Benitez, cei doi antrenori ai lui Liverpool la ultimele două finale de Champions pierdute, în 2007 și 2018. Diferențe de tip comportamental, nu de ordin tactic ori al filozofiei de joc. În vreme ce Rafa, un împătimit al acestui sport, căruia doar un nebun nu i-ar recunoaște valoarea, a umblat aproape toată noaptea de unul singur pe străzile Atenei, întrebându-se ce i-a lipsit lui Liverpool în acel meci și de ce nu a putut bate iar pe Milan, Jurgen Klopp și-a luat asistentul și s-a dus la un concert al trupei germane ”Die Toten Hosen”, care se afla la Kiev. A băut, a cântat și s-a simțit bine aproape toată noaptea, deși nu trecuseră decât câteva ore de când toate visele celor de la Liverpool se rupseseră odată cu umărul lui Salah și se făcuseră țăndări după gafele lui Karius și foarfeca lui Bale. Opinia jurnalistului era că acest fel de a fi al lui Klopp, după care sunt convins că tânjesc cei de la Dortmund la fel cum la Barcelona lumea încă e cu gândul la Pep, acest fel de a fi al lui Klopp deci e metoda perfectă de a transforma un club ce a tot navigat în apele depresiei în ultimii ani într-o favorită. Am pus punct după favorită, fiindcă eu, spre deosebire de ziaristul englez, văd în Liverpool o candidată serioasă și la Champions League, dar și la Premier League. Cu toate că această dilemă, Premier League sau Champions League, s-ar putea să le distragă un pic atenția ”cormoranilor” în primăvară, atunci când încep treburile serioase.

Așa cum Messi e argumentul Barcelonei, Cristiano al lui Juve, Pep al lui City, educația al lui Bayern și istoria al Real Madridului de azi, ei bine Jurgen Klopp e argumentul lui Liverpool. Înainte chiar decât Salah, care n-a strălucit mai deloc cu PSG, ba chiar din cauza lui se putea termina 2-2, ori Mane ori Firmino. Ori Anfield și această atmosferă care-i crează lui Klopp o bază de lucru ideală. Vi-l imaginați pe Keylor Navas aplaudat de ”Bernabeu” așa cum a fost Karius pe ”Anfield”, dacă ar fi comis în finala de la Kiev gafele acestuia? Eu nu. ”Anfield” e special și mi se pare locul potrivit pentru unul ca Jurgen Klopp. N-am ascuns că sunt un mare admirator al lui Guardiola, dar am devenit și al lui Klopp în perioada în care Pep și Jurgen se duelau în fotbalul german. Fără să aibă sută la sută aceeași filozofie, mi se pare că sunt destul de asemănători, fie și prin faptul că gândesc fotbalul pozitiv, vor să câștige ei, nu să profite de erorile adversarilor. Ușor ușor Sarri se adaugă pe această listă a mea.

Mi se pare deci că Liverpool e pregătită pentru marele asalt. Poate că la acel concert de la Kiev, Klopp și-a gândit strategia pentru acest sezon, între două piese. Liverpool are acum lot berechet, asta și pentru că Alexander-Arnold și Joe Gomez au devenit repede certitudini, iar Lovren, pe care destui îl înjurau, are acum o stare de spirit mult îmbunătățită, grație statutului de vicecampion mondial. La mijloc sunt soluții destule, eu unul încă-l aștept pe Fabinho, în atac Sturridge a arătat că a înțeles ce așteaptă Klopp de la un număr 9 și de ce l-a preferat pe Firmino și nu pe el, iar în poartă, cu toate nebuniile lui, Alisson e o garanție. Și, peste toți, Klopp. Cu stilul său electric, adaptat și el cerințelor, sau poate maturizat, căci marți am văzut un Liverpool capabil și să adoarmă o partidă pe care o avea sub control.

În schimb, PSG m-a dezamăgit. Încă nu înțeleg de ce a fost adus Tuchel, dar mai am timp. Poate că dacă nu l-au putut lua pe Klopp, cei de la Paris s-au orientat spre cel despre care se spune că-l urmează îndeaproape din punct de vedere al concepțiilor. Diferența e că ”Parc des Princes” nu-i ”Anfield”, așteptările sunt mari, presiunea e uriașă, pe măsura cheltuielilor, și deja simt o unde de indispoziție pe la Paris, unde oamenii se întreabă, pe bună dreptate zic, de ce a fost îndepărtat Unai Emery, care totuși câștigase trei trofee europene, ca să fie adus Tuchel. Contra lui Liverpool, PSG a arătat că are un atac fantastic, dar care dacă nu e ajutat de la mijloc, degeaba e fantastic. Găselnița lui Tuchel, Marquinhos în linia de mijloc, n-a funcționat, căci brazilianul nu e un generator de pase, așa cum era Thiago Motta. Absența lui Verratti s-a văzut din plin, iar mie mi se pare o greșeală îndepărtarea lui Lo Celso, care putea fi mai de ajutor decât Diarra pe zona de construcție, de creație. În repriza a doua l-am văzut de multe ori pe Neymar coborând spre centrul terenului, în stilul Messi, pentru a lumina un pic jocul Parisului. Nu știu dacă din proprie inițiativă ori la sugestia antrenorului, însă mutarea a îmbunătățit câte ceva din fotbalul PSG-ului. Mă tem însă că, la 26 de ani și cu foame de trofee individuale, Neymar nu poate fi Messi de azi, căci nici Messi la 26 de ani nu era Messi de azi. Chestie de maturizare fotbalistică.

Ca o concluzie, Liverpool are o identitate proprie, Parisul încă nu, ba chiar și-a pierdut-o și pe cea de pe vremea lui Unai.

P.S. Victoria Barcelonei cu PSV am anticipat-o oarecum la Euro Fotbal, înaintea partidei de pe ”Camp Nou”, în discuția cu Răzvan Raț la care ne-am amintit de o partidă la care a luat parte, pe când era la Șahtior, împotriva catalanilor cu Guardiola antrenor. Ca și Șahtior atunci, PSV n-a jucat deloc rău, a încercat, n-a păcălit fotbalul, dar valoarea individuală a făcut diferența. La fel cum, în celălalt meci al acestei grupe, Inter a întors pe Tottenham dintr-un soi de disperare care s-a suprapus blazarea unei trupe londoneze care n-a adus nimic nou și e posibil să plătească pentru asta.