26 mai 2018. Kiev. Real Madrid câștigă pentru a treia oară consecutiv Champions League și intră definitiv în istoria fotbalului, din care oricum făcea parte. E cea mai bună echipă din lume, elogiile curg din toate părțile. Chiar și adversarii tradiționali, care mai aruncă o înțepătură legată de arbitraje, de noroc, de gesturile lui Ramos ori de alte detalii se văd nevoiți să recunoască meritele lui Zidane, ale lui Cristiano Ronaldo și ale lui Florentino Perez. Nu întâmplător am înșiruit aceste nume. Sub artificiile din Ucraina și dincolo de râurile de șampanie, un semn de exclamare împerecheat cu unul de întrebare își fac loc, discret, în față. Cristiano și Bale, oamenii exponențiali ai echipei, se aruncă la niște declarații un pic neconforme cu situația pe care o trăiau. Dar nimeni nu avea timp să se uite printre rânduri. Nici măcar Florentino.

30 mai 2018. Prima lovitură de teatru. Zinedine Zidane anunță, într-o conferință de presă neanunțată inițial, că pleacă. Demisionează și spune că e cel mai bun lucru pentru echipă. Probabil și pentru el, dar chestia asta o conștientizăm abia acum. De ce să fi rămas?, mă întrebam pe acest blog a doua zi. N-aveam atunci toate datele, ulterior aveau să transpire în presă amănunte de la o întâlnire inițială a lui Zizou cu Florentino, la sediul firmei acestuia, ACS. Se pare că a fost o discuție lungă, la care Zidane și-a spus punctul de vedere. Echipa trebuie restructurată din temelii, altfel se riscă o cădere periculoasă în derizoriu, unii jucători trebuie să plece pentru că au fost storși ca un burete, e important să vină alții, cu foame de performanță și dornici de afirmare. Nume n-au apărut, dar cred că e limpede pentru toată lumea despre cine putea fi vorba.

Ca o scurtă paranteză, Zizou a fost exact în aceeași situație cu Guardiola, în 2012. Și Pep a simțit nevoia unei schimbări în lot, diferența a fost că el, poate prea sentimental, nu s-a văzut în stare să conducă o revoluție în vestiar. Și a plecat. De ce ar mai fi rămas?, era aceeași întrebare pe care am pus-o și atunci, pe un alt blog. Închid paranteza.

Început de iunie 2018. În Rusia deja, Spania pregătea Mondialul cu mari așteptări. Julen Lopetegui avea un lot valoros și crease o atmosferă foarte bună. ”La roja” era una dintre favorite și toată lumea aștepta s-o vadă la lucru.

12 iunie 2018. Real Madrid îl anunță pe Julen Lopetegui ca antrenor pentru noul sezon. Imediat este demis de la ”națională”, iar urmările deja le știți. La fel și acuzațiile care au curs la adresa lui Florentino, care și-a văzut însă atunci extrem de clar (și perfid ar spune unii) interesul. Ca un om de afaceri fără sentimente ce este. Tot ulterior s-a aflat că un rol foarte important l-a avut Sergio Ramos (aveți acum explicații pentru declarațiile sale de după Clasico), care văzând că timpul trece și Madridul nu reușește să găsească antrenor i-a sugerat lui Florentino varianta Julen. De ce a acceptat acesta, deja nu mai contează. Jorge Valdano spunea demult într-un interviu, ”când te sună Real Madrid, mai întâi spui da, apoi te gândești”. Valabil cred și în cazul lui Conte sau cine o fi cel care va prelua banca tehnică de la Lopetegui.

Marți 10 iulie 2018. Zi de semifinală la Mondialul din Rusia. Dar și ziua în care Cristiano Ronaldo anunță oficial că pleacă de la Real Madrid la Juventus. Punând punct unei perioade fantastice și a unei rivalități fascinante cu Lionel Messi. Despre care am scris pe acest blog mii de rânduri. Din acel moment un lucru devenea clar. Madridul lui Zidane și Cristiano a încetat să mai existe. A devenit Madridul lui Florentino, al lui Ramos și, într-o oarecare măsură, al lui Lopetegui.

Am ales să încep cu această înșiruie de evenimente acest text ce nu poate fi unul de analiză a celor întâmplate duminică seară la Barcelona. Și asta dintr-un motiv foarte simplu. Nu e mare lucru de analizat după acest 5-1, un meci în care mie, ca om care a văzut și comentat toate duelurile Real-Barcelona din ultimii 10 ani, de la fața locului sau dintr-un studio, mi s-a părut că am urmărit cea mai slabă prestație a madrilenilor din toată această perioadă. Chiar mai slabă decât acel 0-5 cu Mourinho, decât acel 0-4 cu Rafa Benitez ori decât acel 2-6 cu Juande Ramos. În toate acele meciuri, Madridul a dat semne de viață, a încercat, a ratat, plus că a avut în față de fiecare dată o versiune formidabilă a Barcelonei. Duminică, poate cu excepția a vreo 20 de minute din partea a doua, Real Madrid a părut doar o umbră a campioanei Europei din ultimii 3 ani. O caricatură prost desenată, cu jucători într-o criză de încredere aproape fără precedent, pentru care cuvântul ambiție părea că nu există.

Un 5-1 fără Messi (și fără Neymar) mi se pare clar mai aspru decât acel 5-0 cu Messi, Xavi și Iniesta la apogeu. Lipsită de liderul ei, Barcelona a folosit tot ceea ce a experimentat cu Inter, adăugând în plus acel dram de ambiție și determinare specifice unui Clasico. Există viață și fără Messi, scriam pe acest blog după 2-0 cu Inter în Champions League și nu prea aș mai avea alte lucruri de adăugat. E posibil ca această perioadă să fie mai folositoare pentru Valverde decât toată campania de achiziții din ultimele două veri, ușor haotică și lipsită de sens. Valverde a câștigat în două meciuri o echipă, căci dincolo de aspectele tactice Barcelona a funcționat ca o echipă, ca un colectiv. Exact cum au funcționat și grupările care în ultimii ani au eliminat Barcelona din Champions League și care, la vremea respectivă, fie că s-au numit Atletico, Juventus ori Roma erau, valoric, sub catalani, dar ca echipă au fost mult peste. Dacă vor reuși să continue pe această linie și după revenirea lui Messi și nu o vor lăsa mai moale, pe ideea că a revenit maestrul și totul se rezolvă de la sine, jucătorii Barcelonei vor putea face în sezonul acesta performanța pe care o doresc. Champions League adică.

Revin la Real Madrid. Și la Lopetegui. Dar mai ales la Cristiano. Pe 20 septembrie scriam pe acest blog: ”Cristiano părea de neînlocuit. Părea”. Era a doua zi după meciul cu Roma, o demonstrație de forță a madrilenilor și a lui Lopetegui, care dădea senzația că a găsit cheia înlocuirii starului portughez cu un fotbal colectiv, mai așezat decât cel furtunos din perioada Zidane. Am greșit atunci, dar cine oare n-a fost de aceeași părere cu mine văzând avalanșa de acțiuni duse spre poarta Romei? Duminică seară, comentând Clasico, am spus după ocazia ratată de Benzema, la 2-1, că mulți fani ”blanco” probabil că închid ochii și încearcă șă-și imagineze aceeași fază, dar cu Cristiano în rol de finalizator. Poate că ar fi fost gol, poate că nu, cert e că Ronaldo îmbracă azi alt tricou. Așa răsfățat cum era el, dornic să fie mereu în prim-plan, adulat și ”periat”, mereu cu gândul la salariul și Baloanele lui Messi, Cristiano nu era doar responsabil cu golurile. Odată cu plecarea lui, Madridul a pierdut ceea ce a câștigat acum Juventus, o ambiție ieșită din comun, care l-a făcut pe acest băiat să-și depășească limitele. Fără ambiția și golurile lui Cristiano, fără strălucirea și ideile lui Zidane, parcă și Modric, Kroos ori Ramos au devenit niște fotbaliști normali, în căutarea pensiei. Iar Lopetegui a devenit un antrenor resemnat cu situația în care se află.

Schimbarea de sistem pe care a propus-o la pauză ne arată totuși un antrenor care nu se sfiește să intervină. Prea târziu însă. Madridul a fost aproape să egaleze în acele 20 de minute bune pe care le-a avut. Cu toate astea, și dacă egala nu-s convins că deznodământul în ceea ce-l privește nu era același. Cu un pic mai mult curaj, l-ar fi scos pe Bale încă din minutul 20 și ar fi trecut la nou sistem încă de atunci. Lopetegui nu-i principalul vinovat pentru situația de azi a Madridului. E mai degrabă o victimă a unei situații pe care n-a intuit-o, poate că și karma are rolul ei. Sunt sigur că vinovatul principal, care e Florentino, nu-și va recunoaște greșelile. Va da afară antrenorul, va pune altul și va spera ca acesta să scoată corabia din furtună. Ceea ce s-a întâmplat la Real Madrid în aceste luni poate fi obiect de studiu la orice universitate britanică, fiindcă am senzația că doar britanicii se mai ocupă cu așa ceva. Urmează zile interesante, luni chiar, și m-aș feri să dau verdicte, căci am văzut că fotbalul ăsta e tare imprevizibil.

Textul de față n-ar fi complet dacă nu aș aminti, chiar așa pe final, de Luis Suarez. Cel mai bun prieten al lui Messi din teren și din afara lui, ”dințosul” a intrat deja în istoria Barcelonei. Trei goluri nu a mai dat nimeni într-o victorie de genul ăsta a Barcelonei în Clasico de la Romario încoace. Golurile sunt cele mai importante, însă evoluția lui Suarez a fost impresionantă cu totul. Un astfel de prieten mi-aș dori și eu mereu în viața mea.