Acum două săptămâni, în preziua turului finalei Libertadores dintre Boca și River, un editorialist cu rădăcini argentiniene scria în ”El Pais” că meciul va fi, pentru europeanul pasionat de fotbal, o întoarcere în timp la vremurile țigărilor fără filtru, ale sexului fără precauții și ale drogurilor fără perdea. Un soi de fruct oprit, al cărui gust, noi, aici, pe bătrânul continent, l-am cam uitat. E un punct de vedere, doar că realitatea de la Buenos Aires a transformat acest fruct într-unul de-a dreptul mizerabil. Și ne-a arătat că, până una alta, drumul nostru, cel european, impus ori gândit, e cel corect.

La ora când scriu, habar n-am dacă se va juca meciul retur de pe ”Monumental”. Sincer să fiu, nici nu mai contează. Ceea ce trebuia să fie o sărbătoare a fotbalului, căci Argentina, America de Sud și chiar lumea întreagă au visat de mult la o asemenea confruntare în finala Copei Libertadores, s-a transformat într-un fiasco absolut, o imensă pată pe obrazul unui sport care și-așa abia mai are porțiuni nepătate. Spectacolul tribunei place tuturor, dar violențele cu greu își pot găsi justificare, deși tare mă tem că se vor găsi destui și pe la noi, cu neuroni puțini și prea odihniți, ce vor privi admirativ la pietrele și gazele aruncate spre autocarul unor sportivi, care încercau să joace un meci de fotbal, nu să participe la un război.

Sigur, veți spune că Argentina e ceva diferit. De acord. Fotbalul acolo e trăit cu o pasiune ce nu merită astfel de episoade. Argentinienii își văd idolii plecați de foarte devreme spre zări ceva mai bogate și mai liniștite, dar rămân fideli echipelor, umplu stadioanele și se manifestă cu o căldură ce uneori depășește cota de fierbere. Devin însă masă de manevră pentru politicieni goliți de orice fel de sentimente și rațiuni. Nu-i așa că vă sună un pic cunoscută ideea? Înaintea turului, președintele Argentinei, Mauricio Macri, care ani de-a rândul a fost șef la Boca, a decis, într-un populism politic mai degrabă penibil decât decent, ca la ambele manșe ale unei finale ce urma să ducă imaginea Argentinei în întreaga lume să permită și fanilor echipei vizitatoare să intre pe stadion. Ideea, aplaudată de camarila guvernamentală, n-a fost îmbrățișată de președinții celor două grupări, mult mai logici și cu picioarele pe pământ. Să ne întrebăm doar ce-ar fi fost dacă duminică, pe ”Monumental”, erau și suporteri ai Bocăi? Mai bine nu ne întrebăm. Goana după voturi a unor astfel de personaje cățărate pe scaune comode și lipsa lor de scrupule pot avea urmări greu de controlat.

Iar acea imagine, abjectă de-a dreptul, cu o mamă care îngrămădea pe corpul fetiței sale de câțiva ani, sub haine, torțe, fumigene și cine știe ce alte chestii, pentru a le băga în stadion va deveni în mod clar virală. Și aici mă tem că se vor găsi destui pe la noi care să aprecieze ingeniozitatea și care vor încerca să copieze ideea. I-aș recomanda, dacă aș cunoaște-o, o vizită la doctor, căci medicina a făcut miracole în ultimul timp.

LUI DEMBELE NU-I PLACE ȘAHUL

Week-end-ul ne-a oferit și fotbal, nu doar violențe asociate lui. S-a jucat un Atletico-Barcelona într-o atmosferă splendidă pe ”Metropolitano”. Meciul în sine n-a fost prea estetic, a semănat mai degrabă cu duelul a doi șahiști care se tem prea mult de eșec ca să forțeze victoria. Când Simeone îmbracă haina antrenorului ce nu vrea să piardă, multe trebuie să se întâmple la echipa adversă ca situația să se schimbe. Cholo pare ceva mai bun la șah decât Valverde, căci puțin a lipsit ca strategia lui să nu funcționeze. Bascul din fruntea catalanilor a fost iar salvat de Ousmane Dembele, care se transformă din jucător problemă în jucător soluție cu o viteză remarcabilă. El pare că joacă bine doar când echipa joacă prost și, invers. E încă un amestec de dileme, din care uneori se nasc și rezolvări.

SOLARI, ANGAJATUL MODEL

Ceea ce se întâmplă la Real Madrid deja intră în sfera anormalului. Să pierzi în fotbal nu e ceva anormal. Să pierzi așa cum a făcut-o Madridul la Eibar e o lipsă de respect față de fotbalul pe care l-ai guvernat în ultimii ani. De când a fost pus în funcție, Solari a acționat ca un angajat model, care vrea să fie pe placul conducerii. A obținut contractul dorit (până în 2021!!), dar acum începe să dea piept cu realitatea care l-a determinat pe Zidane să-și facă bagajele și să plece.