Eu nu fac parte din categoria celor dezamăgiți de Nicolae Stanciu. Și de transferul lui atât de mult mediatizat în Arabia Saudită, la Al Ahli. E plin de oameni dezamăgiți de mutarea asta, oameni care pesemne că înainte aveau iluzii, iar acum au deziluzii. În general eu nu sunt dezamăgit de ceeea ce fac alții. Sunt dezamăgit de ceea ce fac eu, de anumite decizii pe care le iau, de anumite acțiuni pe care le fac ori nu le fac, dar nu de ceea ce fac alții. Eventual pot să comentez, eventual pot să analizez, poate că pot fi și trist la o adică, dar nu pentru persoana respectivă ci pentru situație. A judeca deciziile altuia cu mintea ta e o mare eroare, căci niciodată nu știi ce resorturi l-au împins pe acel cineva să ia respectiva decizie, ce a fost în spatele ei, la ce s-a gândit el arunci când a acționat astfel.

Așadar, pentru mine Stanciu nu e o dezamăgire. E din păcate o certitudine. Iar de-aici încolo încep să fiu trist, dar nu pentru Stanciu, pentru noi, cei de acasă, pentru fotbalul românesc în general. Un fotbal românesc din care, mai mult sau mai puțin, ne alimentăm noi cei din presa. Cât ai fi de ”European”, baza tot ce e acasă rămâne, ”Specialul” tot de aici se trage, din ”Clubul” ăsta al fotbalului autohton. Care e al nostru, cu el am crescut, pe el l-am vrea ridicat cât mai sus posibil. Din păcate nu se prea mai ridică, iar ceea ce se întâmplă cu Stanciu e doar o confirmare. Când era la Steaua, căci de la Steaua a plecat el, nu de la FCSB, era văzut drept un potențial lider al echipei naționale, pe umerii săi erau depozitate speranțele noastre că putem avea în sfârșit pe cineva capabil să ajungă într-un campionat important. Plecarea la Anderlecht părea un plan suficient de coerent, în sensul că nu sărea etape, cum s-a întâmplat cu Chiricheș ori Gardoș, ci mergea la un club cu oarece nume pe continent, ce putea fi foarte ușor o trambulină. Din păcate n-a fost, iar motivele rateului pot fi destule. Ca unul care a comentat suficiente meciuri ale lui Anderlecht în acel sezon când a luat campionatul pot spune că la mijloc a fost și mică doză de ghinion, dar mai cu tărie cred că așteptările noastre au fost supradimensionate. L-am crezut prea bun pentru ceea ce este el de fapt.

Nu cred că poate fi cineva condamnat pentru că a ales să plece la un salariu de 5-6 ori mai mare. Aș vrea să-i văd eu pe cei care critică o decizie de genul ăsta cum ar proceda într-o situație similară. Iar pe cei care mi-ar servi posibilitatea refuzului, i-aș invita să se maturizeze și să se mai gândească. Se spune că banii n-aduc fericirea, știu, dar lipsa lor sigur aduce nefericire și o doză însemnată de frustrare. Un fotbalist, a cărui carieră e suficient de scurtă și incertă, cu atât mai puțin poate fi condamnat atunci când alege un astfel de drum. Drumul banilor siguri, în loc de cărarea bătătorită de mulți a iluziilor. Nicolae Stanciu și-a ales drumul în viață, zic doar să-i urăm sănătate și succes, căci n-avem de ce să-i plângem de milă.

Putem s-o facem însă în raport cu fotbalul românesc. Iar din punctul ăsta de vedere, da, sunt trist. Sunt trist pentru că am trăit ca jurnalist vremuri în care aveam o grămadă de jucători în Spania, aveam și prin Italia, eram reprezentați și-n Anglia, luam campionate prin Franța, iar Belgia, Portugalia sau Olanda erau doar destinații secundare. Acum, cota fotbaliștilor de la noi nu mai există decât în țările din Golf, eventual în spațiul ex-sovietic, dar la cluburi de mâna a doua, acolo unde au impresarii noștri ”intrare”. Bravo lor, bine că o au și acolo, că nu e ușor să razbați în această junglă a agenților de jucători. Dacă în loc de junglă citiți mafie să știți că nu sunteți departe de adevăr. Fotbaliștii de la noi eșuează acum în Belgia și Olanda, nu se impun în Cehia, dar noi continuăm să fim dezamăgiți că Stanciu a ales petro-dolarii. Când , de fapt, tristețea asta ar trebui să fie, faptul că nu mai reușim să ducem pe nimeni în campionatele care contează, iar când reușim, vezi Ganea la Bilbao, totul se termină repede, iar tranzacția devine un eșec.

Cred totuși că ar trebui să conștientizăm odată pentru totdeauna nivelul la care suntem. ”Generația de Aur”, pe care și-așa mulți o contestă, a fost o excepție ce cu greu se va repeta. Fotbalistic vorbind suntem departe de ceea ce pretindem că am fi, iar campionatul nostru nu oferă mare lucru. Când un jucător ca Mitriță, despre care se zice că ar fi unul dintre cei mai buni din Liga 1, are cea mai consistentă ofertă din America, unde tot e mai bine decât în Arabia Saudită ca nivel fotbalistic, când în afară de Viitorul lui Hagi nu avem alt model coerent în ceea ce privește creșterea de jucători, putem vorbi la infinit de oferte de multe milioane care vin, citez, ”de la cluburi importante”, dar care oferte nu-s văzute de nimeni, niciodată. Putem vorbi la infinit vorbe, căci realitatea tot transferul lui Stanciu la Al Hilal Al Ahli (later edit) este. Atât putem, deocamdată, putem doar să sperăm că această echipă de tineret va ridica un pic capul. Speranța moare ultima, nu-i așa!

Nu sunt deci dezamăgit de Nicolae Stanciu. Sunt dezamăgit de mine pentru că l-am crezut în stare de mai mult și m-am păcălit. Sunt trist pentru fotbalul românesc, care mă păcălește atât de ușor. Curând nu va mai putea păcăli pe nimeni.

P.S. La un moment dat, pe finalul textului, am scris Al Hilal, nu Al Ahli. Mulți nici n-au realizat, mi-a transmis cineva pe facebook eroarea. Până la urmă, și la asta se rezumă acest transfer. Al Ahli sau Al Hilal în ceea ce ne priveste tot aia e. Tot un ”Al”, la o adică putem să-i schimbăm numele lui Stanciu din Nicolae în NicoAL. Totuși, între Sparta Praga și Slavia Praga parcă era mai greu de făcut confuzie.