Ziua de marți a fost una ciudată la Madrid. Încă de dimineață plutea în aer un sentiment bizar, un soi de resemnare în fața unei realități pe care o înțelegeau, în sinea lor, chiar și cei care se încăpățânau să n-o înțeleagă. Veți fi de acord că e totuși anormal ca înaintea unui retur de ”optime” de Champions League în care e implicată deținătoarea trofeului, care mai și câștigase în prima manșă pe terenul adversarului, să se respire atât de mult pesimism. Se vorbea atât de mult de Ajax și de posibilitățile sale de a produce marea surpriză încât Ajax părea campioana Europei și nu Real Madrid.

Seara de marți a devenit, în acest sens, normală. S-a întâmplat ceea ce mulți vedeau posibil, ridicolul a îmbrăcat tricoul alb, resemnarea s-a așezat pe banca tehnică, iar dezastrul a luat loc în tribuna oficială, pe scaunul președintelui. Dar seara de marți a mai oferit ceva, poate cel mai important lucru. Acea senzație că mai există romantism în fotbal, că bugetele nu coboară mereu pe gazon, că salariile nu bagă mingea în poartă, că proiectele bine structurate trebuie să-și găsească răsplata. Că există miracole atunci când crezi în ele, că o gașcă nebună de tineri, aproape copii unii dintre ei, având în preajmă câțiva experimentați, care să aducă echilibrul, o gașcă nebună așadar poate produce una dintre cele mai mari surprize din istoria unei competiții, mă refer strict la Champions League, nu la întreaga Cupă a Campionilor, în care nu prea mai e loc de așa ceva. N-a fost o finală, n-a fost nici măcar o semifinală, a fost însă o dublă manșă în care Ajax a câștigat respectul planetei prin fotbalul prestat, prin exemplul oferit și prin naturalețea cu care și-a asumat mai întâi eșecul nemeritat, apoi calificarea meritată. Nimic nu e imposibil atunci când crezi în tine, în posibilitățile tale, când joci ceea ce știi și știi ceea ce joci. A fost cel mai bun omagiu pe care Ajax l-a putut aduce unuia dintre inventatorii acestui concept de fotbal, bazat pe minge, pe pase, pe driblinguri, pe atac prin construcție, pe apărare prin posesie. L-am numit pe Johan Cruyff, pe care mulți îl asociază cu FC Barcelona, pe drept, dar uită, nedrept, că ideile lui s-au născut în acest laborator numit Ajax. Și poate că nu întâmplător scorul acestui meci e format din cele două cifre ale numărului magic purtat de marele Johan.

Pentru Real Madrid acea lege care spune că tot ce începe prost se termină și mai prost e foarte valabil. Un sezon început cu plecarea lui Cristiano și, mai apoi, a lui Zidane, se va termina cu un coșmar de trei luni, până pe 1 iunie, în care clubul va fi nevoit să suporte foarte multe. S-o iau de la capăt cu analiza dezastrului ar fi redundant. Am scris nu demult aici că aș fi vrut să fiu în mintea lui Florentino Perez în acea zi de dinaintea demisiei lui Zidane, când n-a avut încredere în simțul acestuia și l-a lăsat să plece. Acum aș vrea să pătrund din nou mintea președintelui să aflu cum crede el că o va scoate la capăt. Poate chiar să caut prin colțurile creierului un gând de demisie. Pe care nu cred că și-o va da, căci a fi președinte la Real Madrid poate fi în Spania mai profitabil decât a fi președinte de guvern. Vina pentru situația actuală e a lui, oricât ar încerca el s-o arunce în spatele lui Solari, ori în cârca unor jucători. Pentru un om care și-a multiplicat răsunător averea în toți acești ani, bazându-se pe un simț al business-ului fantastic, e greu de explicat cum de n-a izbutit să înțeleagă și să prevadă tot ce va urma.

Există în Spania un cuvânt, ”prepotencia”, ceva mai greu de tradus corect în română. Poate aroganță. Mai degrabă trufie. Așa îl caracterizează pe Florentino cei care-l cunosc. Trufia l-a condus spre ultimele decizii păguboase, inclusiv (sau mai ales) luarea lui Lopetegui de la ”națională”, cu tot ce s-a întâmplat ulterior. ”Prepotencia” se poate găsi și-n gestul lui Ramos, de a forța un ”galben” la Amsterdam. dar și-n aprobarea pe care a primit-o de pe banca tehnică. Câteodată această ”prepotencia” stârnește furia unui alt cuvânt, unul care însă n-are nevoie de traducere. Karma.

P.S. Apropo de aroganță. Pe la Madrid se vorbește de Mourinho. Deja intrăm pe teritoriul altui cuvânt: aberație!