Știm cu toții ce se spune despre răzbunare. A cui armă ar fi și de ce e bine să nu fim obsedați de ea. La fel de bine știm însă cu toții ce gust bun are atunci când reușim s-o plasăm unde trebuie, când roata vieții se întoarce. Nu știu cât de mult a visat Jurgen Klopp la o răzbunare, hai să-i zicem revanșă, e un cuvânt mai apropiat de sport, pentru acea finală de Champions League pierdută în 2013 în fața lui Bayern, știu însă că viața i-a dat posibilitatea acestei revanșe. Pesemne că, dacă ar putea, Klopp ar schimba succesul de miercuri pe victoria de-atunci de pe ”Wembley” plus un titlul anul acesta în Premier League, ar fi un troc bunicel, dar aici nu suntem la piață, suntem la fotbal. Iar la fotbal, Liverpool a fost suficient de mult peste Bayern în această dublă manșă, consființind cu această calificarea urcușul Premier League spre poziția dominantă în Europa de acum mai bine de 10 ani. Dar să le luăm pe rând.

Pe când era la Dortmund, Klopp se plângea că nu se poate pune cu Bayern. În primele sale luni la Liverpool, același Klopp se plângea că nu poate face față, financiar vorbind, concurenței cu cele două echipe din Manchester. Mai apoi și-a dat seama, ori poate că cineva i-a deschis ochii, că nu e chiar antrenorul unei echipe sărace, de cartier, ci al unei echipe care-și permite să cumpere. Așa că, plecând de la stilul și filozofia lui (nu l-am văzut până acum lucrând cu o mare vedetă), a umblat la conturi și a dat 80 de milioane pe un fundaș central, aproape tot atât pe un portar și alte zeci de milioane bune pe completarea unui lot care avea nevoie de asta. Rezultatele n-au întârziat să apară, iar ”dubla” cu Bayern ne-a arătat această diferență de valoare. Bavarezii s-au știut încă dinaintea turului echipa mai puțin dotată și au acționat în consecință. Un 0-0 de ”no risk” pe ”Anfield” și o strategie similară la Munchen, care poate ar fi dus meciul spre minute suplimentare, chiar penaltyuri, dacă n-ar fi apărut, pe rând, clasa lui Mane, indecizia lui Rafinha și nebunia lui Neuer. Acolo s-a rupt, probabil, planul lui Nico Kovac, iar Bayern a trebuit să atace. A făcut-o, a avut momentele sale bune, a avut șansa golului egalizator, dar, cred, reprezentativ pentru ce s-a jucat pe ”Allianz Arena” a fost duelul dintre Ribery și Alex-Arnold. Bătrânul Frank, cu experiența, trofeele și fotbalul jucat odinioară, n-a avut nicio șansă în fața explozivului Arnold. Că liniștea lui Klopp a fost adusă de Van Dijk e doar o confirmare a celor spuse mai sus, apropo de portofelul ”cormoranilor”. Răzbunat, deci un pic mai liniștit, Klopp își continuă lupta pe două fronturi, în timp ce Bayern se alătură lui Real Madrid și Atletico în grupul echipelor ce vor trebui să muncească serios la schimbarea lotului de jucători în această vară.

MESSI N-A AVUT NEVOIE SĂ FIE STELAR

Doar două vorbe despre Barcelona. N-a avut nevoie de un Messi stelar pentru a scoate pe Lyon. A avut nevoie de un Messi obișnuit. Lyon e genul acela de echipă ingenuă (eu și pe Ajax îi văd în această categorie) care crede că se poate lua la trântă cu Barcelona (a se citi fotbal) uitând ce resurse are gruparea catalană și uitând că-n această fază a competiției valoarea individuală decide.

SIMEONE, DE LA DEFENSIV LA INOFENSIV

Și mai puține vorbe despre Atletico. Juventus n-a avut nevoie de o prestație stelară marți, ci de una normală pentru valoarea sa, nici de un Cristiano stelar, ci de un Cristiano absolut normal, în linia lui (vi s-a părut ăsta cel mai bun meci din cariera lui Cristiano?), pentru a scoate trupa lui Simeone din competiție. Despre Cholo s-a spus mereu că e un antrenor defensiv. La Torino a fost de-a dreptul inofensiv, cum nu l-am văzut, cred, niciodată.

PREMIER LEAGUE CONTRAATACĂ

Anglia are 4 din cele 8 calificate în ”sferturi”. Prin septembrie scriam că nu are cum să nu se observe în Champions League desantul atâtor antrenori de valoare în Premier League. Și chiar anticipam că, finala fiind la Madrid, e posibil să asistăm la o simbolică schimbare de ștafetă între fotbalul spaniol, care a dominat Europa în ultimul deceniu, și cel britanic. Parioadă în care scuza perfectă era dată de banii ce se câștigă în Premier League și de lipsa unei nevoi stringente de a mai acționa și pe plan continental. Puerilă de altfel scuza, căci bani erau în Anglia și acum 10 ani, sunt și acum. Venirea acestui contingent de antrenori, în frunte cu Guardiola și Klopp, a schimbat și modul de gândire în Regat, dar și modul de a face transferuri, dincolo de dopingul de ordin tactic plasat de ei unor jucători care nu excelau din acest punct de vedere. Ne aflăm în fața situației din sezoanele 2007-2008 și 2008-2009, când în ”sferturi” Anglia avea 4 echipe. Barcelona era și-atunci, încercând (ce paradox!) să salveze onoarea Spaniei. În 2008 am avut finală engleză, în 2009 a avut loc schimbul de ștafetă. Ce va fi acum, vom vedea. Ca să câștigi Champions League ai nevoie de câteva elemente definitorii: un superstar, un fundaș central de valoare mondială, un antrenor priceput, tradiție. Plus șansă. Cine adună mai multe din aceste elemente și cine e capabil să pună alături și altele va ridica, pe 1 iunie, la Madrid, trofeul.