De când s-a apucat de antrenorat, mai bine zis de când a pătruns, ca antrenor, în fotbalul mare, Pep Guardiola a avut de jucat, în fazele eliminatorii ale Champions League, 26 de partide în deplasare. A câștigat doar 6. De pierdut, a pierdut 10, celelalte 10 fiind remize, care în context pot fi considerate rezultate pozitive. Poate să fie un detaliu, dar e cel puțin curioasă această problemă pe care o are un tehnician cu un palmares impresionant, cu un CV stufos și cu o filozofie care a schimbat în anumite aspecte fotbalul acestei perioade. Pare destul de clar, iar ceea ce s-a întâmplat marți seară pe stadionul de un miliard al celor de la Tottenham e doar o confirmare, Pep are o problemă.

Nu fac parte din categoria celor care să judece un antrenor după un singur meci, deși acea vorbă spusă de Mircea Lucescu acum mai bine de 30 de ani, ”ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”, mi-a rămas încă de atunci întipărită în minte și cred că se păstrează cât se poate de corectă. Fac în schimb parte din categoria celor care-l admiră pe Guardiola și n-am ascuns asta. La fel de tare îl admir și pe Cholo Simeone, chiar dacă e un pic opus lui Pep, fiindcă în general îmi plac oamenii care-și fac meseria cu pasiune și trăiesc pentru ea. De aceea îmi place teribil și Klopp, îmi plac Allegri și Zidane, îmi place Pochettino, la un moment dat mi-a plăcut și Mourinho, doar că Mou a luat-o în ultimii ani pe o pantă care nu-l ajută. Nefăcând parte din categoria celor care judecă un om după o singură problemă, nu mă grăbesc s-o fac nici cu Guardiola. Observ însă că statistica pe care am prezentat-o mai sus poate avea un pic de relevanță.

De când a plecat de la Barcelona, cu care a bifat, în Champions League, două finale câștigate și două semifinale, Guardiola a tot coborât în această competiție. De trei ori la rând eliminat în semifinale la Bayern, de două ori la rând eliminat în ”sferturi” la City. Iar acum e tot în ”sferturi”, nimic nu e decis, dar a pierdut o primă manșă în care a fost departe, ca stil imprimat echipei, de acel Pep care adusese o lumină nouă fotbalului.

Pesemne că experiențele trecute, eliminările trecute mai exact, l-au marcat. În special cele din perioada bavareză, când a s-a oprit în semifinale, de fiecare dată în fața unor echipe din Spania care nu erau cu mult superioare Bayern-ului său. Dimpotrivă, erau apropiate ca valoare, chit că Barcelona îl avea pe Messi și Madridul pe Cristiano. Atletico în schimb nu era peste Bayern, dar și trupa lui Cholo a mers mai departe. Pesemne că Pep a învățat atunci că în aceste faze din Champions League, când toți rivalii sunt foarte puternici, nu se califică neapărat echipa mai bună, ci echipa mai inteligentă, care știe să gestioneze o dublă manșă, care are capacitatea de a suferi în anumite momente, care e atentă la detalii, știind că ele pot face diferența. La Bayern, Pep a încercat să joace în stilul Barcelona, să ia jocul în mâinile sale încă din startul primei manșe, uitând că nu are cu el, la Munchen, arma cea mai intimidantă pe care a avut-o în dotare în Catalunya: Leo Messi.

Eu doar așa îmi explic felul în care a abordat Guardiola meciul cu Tottenham de la Londra. Renunțând la stilul său obișnuit, fără să-și asume riscuri, lăsând totul pentru returul de acasă. Așa îmi explic și absențele din primul ”111” ale lui De Bruyne și, mai ales, Sane, căci belgianul e în continuare în căutarea formei de dinainte de accidentare. Cu Gundogan și Mahrez, Pep a încercat să dețină controlul, să aresteze mingea, plasând singura posibilitate a ruperilor de ritm în dreptul lui Sterling. Dacă se termina 0-0 puteam să spunem că i-a ieșit, în ciuda trădării stilului său atât de lăudat, iar dacă Aguero transforma penalty-ul probabil că City ar fi plecat de la Londra cu statutul de favorită pentru retur. Doar că detaliile i-au fost împotrivă, căci Kun a ratat, iar Son a fost încăpățânat ca un asiatic, n-a cedat și a dat gol dintr-o fază care nu anunța așa ceva. Golul său a adus o victorie meritată pentru Spurs, căci dintre cele două britanice Tottenham a fost echipa care nu și-a trădat stilul. Și apropo de Son, dacă nu era coreean și era brazilian cred că și pe el era bătaie mare acum.

Cine s-a așteptat ca duelul de marți să fie unul de tip Premier League cred că e dezamăgit. Dar nu are motive. Diferența vine din marja de eroare pe care un campionat lung ți-o oferă, spre deosebire de o dublă manșă unde orice eroare se plătește. Am văzut un meci dus mult pe tărâmul tacticii, un soi de șah pe teren de fotbal, cu jucători interpretând foarte bine ceea ce li se transmisese. N-am văzut erori tehnice, mingi care să sară trei metri dintr-o preluare, am văzut pase pe metru pătrat și precizii formidabile în condiții de presiune extremă. Fotbalul e frumos și când nu e frumos, depinde ce alegi să privești și ce capacitate ai să înțelegi.

Doar două vorbe despre Liverpool-Porto. ”Cormoranii” sunt cu un pas în semifinale, dar experiența lor de anul trecut, cu emoțiile de la Roma, plus marile surprize din acest sezon ne invită să fim un pic ponderați. Klopp a reușit să transforme această echipă într-una extrem de competitivă, iar faptul că se luptă pe două fronturi cu posibilități reale de a câștiga în ambele e cea mai bună dovadă. Anul trecut a pătruns mai degrabă accidental până în finală, dar în acest sezon, chit că obsesia pentru titlu în Premier League e foarte mare, Liverpool poate scrie istorie. Liverpool, dar și Klopp.