Am traversat un week-end care ne-a solicitat mult din punct de vedere emoțional. Demult nu am mai avut astfel de trăiri, demult n-am mai avut pulsul ăsta și, mai apoi, un nod în gât, demult n-am mai stat cu ochii lipiți de televizoare precum sâmbătă, dar mai ales duminică, la acest duel-maraton cu Franța. Greu de găsit așadar alte subiecte care să concureze cu tenisul jucat de fetele noastre. Totuși, s-ar mai găsi câteva lucruri.

Cum ar fi Juventus. ”Bătrâna Doamnă” a câștigat un nou ”scudetto”, al 8-lea consecutiv, iar monologul său în fotbalul italian s-a transformat din ce în ce mai apăsat într-o dictatură. Pare însă un titlu mai trist decât celelalte, fiindcă vine la câteva zile de la marea dezamăgire provocată de eșecul din Champions League. Există o certă legătură însă între această eliminare și ”tirania” juventină de care vorbeam. Juve nu are adversar în Serie A, iar factura pentru asta se plătește în Europa.

Multe s-au schimbat de la primul titlu luat de Antonio Conte, acum 8 ani. Atunci șampania s-a deschis în etapa a 37-a, nu în cea de-a 33-a ca sâmbătă, iar din acea echipă mai supraviețuiește doar Chiellini, a cărui importanță s-a văzut în ”dubla” cu Ajax. Pe-atunci, la Juve jucau în atac  Quagliarela, Borrielo și Matri, alături de Alex Del Piero bineînțeles, și pe-atunci Liga Campionilor era un vis la care suporterii abia încercau să privească. Între timp a plecat Conte, cu a sa obsesie de a depăși granița celor 100 de puncte care, în opinia mea, a privat pe Juve de posibilitatea de a juca o finală de Europa League în 2014, pe terenul său, eventual de o și câștiga. Ar fi fost poate o trecere mai lină din apele liniștite ale Italiei la valurile din Champions League, ar fi fost și un trofeu european care ar fi repus pe Juventus în zona nobilă a competițiilor continentale. Apoi a venit Allegri, dar visul a rămas interzis, vara trecută a venit Cristiano, dar degeaba. Fără adversitate pe plan intern, fără o competiție care să te țină în priză, e greu să-ți ieși din rutina de a crede că meciurile se câștigă simplu. Evident că nu e vina torinezilor pentru lipsurile celorlalți, e însă o situație care nu-i ajută.

PARISUL VESEL, DAR TRIST

O situație pe care o trăiește și PSG. Care e din nou campioană a Franței, dar e iarăși un titlu a cărui sărbătorire devine un pic forțată. De la PSG, ca și de la Juve, nu se așteaptă trofee în Franța ci performanțe în Champions League. Ca și Juve cu Cristiano, PSG a crezut că a dat lovitura cu Neymar, dar aducerea brazilianul și felul în care s-a realizat mutarea (financiar vorbind) a creat multă adversitate în Franța și multă mobilizare în Europa. Și ceva mă face să cred (știți poate cum e karma asta!) că nu e întâmplător faptul că-n două sezoane consecutive brazilianul n-a putut fi folosit exact când era mai multă nevoie de el.

RĂZVAN A DEVENIT LUCESCU

Termin, deși cred că ar fi trebuit să încep cu asta, cu titlul câștigat în Grecia de PAOK. După multă vreme un antrenor român face performanță în Europa, iar Grecia nu e chiar un campionat banal. Răzvan s-a maturizat enorm, ceea ce a pățit când a fost selecționer (prea devreme, am considerat și-atunci, consider și-acum) cred că l-a ajutat foarte mult. După mulți în care a stat în umbra tatălui său, prin acest titlu și prin tot ceea ce a făcut la Salonic, Răzvan și-a câștigat dreptul de-a fi Lucescu. Iar Mircea, după ani de succese, a devenit tatăl lui Răzvan Lucescu. Ceva mă face să cred că nu-l deranjează absolut deloc chestia asta și că e mai bucuros pentru reușita lui Răzvan decât a pentru toate performanțele sale.