Faptul că Barcelona a pierdut finala Cupei Spaniei deja nu cred că mai reprezintă o surpriză foarte mare. Fără să neglijăm în vreun fel pe Valencia, care chiar e o echipă buna, antrenată corect și cu jucători de calitate, e de ajuns să aruncăm doar o privire la parcursul pe care l-au avut celelalte echipe ce se pretindeau favorite la câștigarea Champions League după ce au fost eliminate. Începând cu Real Madrid, continuând cu PSG, trecând pe la Juventus, eventual și pe la Atletico, și ajunând la Barcelona. Doar Bayern și Manchester City s-au redresat și au izbutit să-și ducă temele până la capăt, poate și pentru că pe-acolo nu se pedala foarte serios pe ideea câștigării acestui trofeu. 

Valencia se prezenta la finala de la Sevilla ca la o sărbătoare. Barcelona, ca la o petrecere inoportună, după o înmormântare dureroasă. Înmormântarea a fost pe ”Anfield”, evident. A venit pentru că trebuia să vină, n-avea ce face, dar a fost clar că echipa e răvășită complet, mai ales din punct de vedere mental. Iar deciziile venite din zona tehnică n-au ajutat deloc, căci e greu de înțeles cum Ernesto Valverde a ales să lase pe banca de rezerve singurii doi oameni care puteau agita spiritele în gruparea catalană, pe Vidal, pentru că așa e stilul lui, și pe Malcom, pentru că el chiar încerca să demonstreze lucruri. Comparați felul în care a știut Valverde să ridice moralul echipei sale cu cel al lui Klopp, imediat după 0-3 de pe ”Camp Nou”, tot un soi de dezastru, dacă e s-o luăm așa.

Messi e un capitol aparte. Ca și pe ”Anfield”, argentinianul n-a mai putut să fie soluția salvatoare. A fost un număr zece aproape de nota zece, dar n-a fost însoțit de celelalte zece numere. Și-a luat în serios rolul de căpitan, dar absențele lui Suarez și Dembele, apatia lui Coutinho, neinspirația lui Busquets și dispariția misterioasă de pe orbită a lui Rakitic l-au transformat într-un general fără armată. Pe tot parcursul acestui sezon, dar în special pe finalul lui, s-a văzut extrem de clar că Messi are nevoie de cât mai multe valori în jurul lui, așa cum a avut la momentele ”tripletelor” din 2009 și 2015. Scriam aici după semifinalele de Ligă că Messi trebuie să fie destinația fotbalului Barcelonei și nu originea lui. În această finală, el a fost și originea și destinația, dovadă find golul marcat în cel mai pur stil Suarez, el a centrat, el a dat cu capul, el a bătut cornerele și tot el a lovit bara. Ceilalți s-au cam uitat. Toată lumea obișnuieşte să-l compare pe Messi cu Maradona şi să pretindă că Diego ar fi ținut de unul singur în spate pe Napoli și Argentina. E o analiză simplistă, a unora care nu au datele complete, căci în acea perioadă fotbalul nu era la fel de vizibil ca azi. La fotbal nu e ca la tenis, nu ești pe cont propriu, de unul singur nu poți bate pe nimeni.

P.S.

Nu intenționam să abordez în vreun fel finala de Cupă de la noi. Dar nu pot să mă abțin și cu greu îmi cenzurez dezgustul față de acel personaj care se pretinde ”finanțator” și care vine la meci cu o ditamai mașina, de sute de mii de euro, în condițiile în care jucătorii lui nu-s plătiți de luni bune și care, de bine de rău, au putut să se califice într-o finală. Mai lipsea să ia cu el și elefantul pe care curajosul l-a împușcat prin Africa și pe care a ținut morțiș să-l aducă, împăiat, acasă. Aroganțe de genul ăsta fac diferența între oamenii de calitate și cei de nimic.