Spunea Jurgen Klopp în preziua meciului de sâmbătă de la Madrid că e nedrept ca un antrenor să fie judecat doar după trofeele pe care le-a câștigat. Pe undeva are dreptate, pe de altă parte nu există alt mod de a evalua munca unui tehnician. Construcția de echipe, crearea unei atmosfere de entuziasm în jurul ei, filozofia fotbalistică, legătura dintre fani și vestiar, calitatea fotbalului, toate acestea pot fi repere bune, dar ele cad în derizoriu atunci când nu sunt însoțite de performanțe palpabile, căci fotbalul nu e fundație umanitară. Klopp avea înaintea jocului de pe ”Metropolitano” o ușoară angoasă, căci un alt eșec ar fi făcut ca ștampila de ”looser” al finalelor să-i fie pusă pe spate, cu mari probleme ulterioare în fi ștearsă.

Din fericire pentru el, aș zice că și pentru fotbal, Klopp a scăpat de această grijă. A luat Liga Campionilor și a pătruns gălăgios, cu molipsitorul său zâmbet pe buze, în zona de elită a acestei meserii. Diferența dintre un antrenor bun sau foarte bun și un antrenor mare e dată de aceste trofee continentale. Un antrenor bun crează echipe, unul foarte bun ia titluri pe plan intern, un antrenor mare câștigă o cupă europeană și merge mai departe pe calea succesului, cu această aură bine conturată. Jurgen Klopp era un antrenor foarte bun, acum e unul mare și tind să cred că a introdus o nouă tendință în fotbalul mondial. În ultimii 10 ani l-am avut pe Guardiola, care oferea modele de urmat altor tehnicieni (ultimul pe listă e Ten Hag), mai exista și stilul Mourinho/Simeone, pe care încercau unii să-l preia, acum e la modă stilul Klopp, fără asta să însemne că stilul Pep a dispărut. Dimpotrivă. Ei sunt, e părerea mea, cei mai buni, iar fotbalul are doar de câștigat de aici, căci ceea ce propun este constructiv, estetic, e bazat pe pasiune, e un stil pozitiv, vesel, deloc contondent ori care să aibă la bază principiile autobazelor.

Pe Jurgen Klopp l-am descoperit în vara lui 2006, iar colegii Cristi Geambașu și Andrei Vochin pesemne că-și amintesc și ei foarte bine de personajul blond, extrem de carismatic, de care nu știam mare lucru decât că antrena echipa cu cel mai mic buget din Bundesliga, Mainz, pe care tocmai o calificase în Europa, dar care ne-a cucerit prin analizele pe care le-a făcut pentru ZDF/ARD pe timpul Mondialul german. Avea o bună dispoziție contagioasă, dar explica și argumenta bine, se descurca perfect cu tehnologia nou apărută (acele ecrane de tip tabletă pe care desena în direct) și părea foarte bine pregătit. Nu știu cât a contat acea prezență intensă pe tv în decizia celor de la Dortmund de a-l aduce în vare lui 2008, dar inclin să cred că mult. Atunci a început ascensiunea lui, care nu cred că s-a terminat odată cu succesul de sâmbătă.

Deși e neamț, mai exact șvab, căci e născut la Stuttgart, deci foarte organizat, metodic, aproape științific, Klopp pare latin cu acel zâmbet pe care-l are și când pierde, cu acea stare de spirit mereu optimistă. Aminteam mai sus de Guardiola. Asemănările dintre ei se referă doar la prima perioadă a lui, la Barcelona, când a reinventat o echipă căzută în melancolie și alunecată în zona crizelor de nervi. Ulterior, Pep a ales drumuri sigure, la echipe care-l aduceau să schimbe filozofia de joc, dar care-i ofereau tot ce avea nevoie. Klopp a fost un inventator și un constructor, și la Dormund și la Liverpool, a ridicat valoarea celor pe care-i pregătea, ridicând astfel valoarea echipei. Cu Van Dijk, Alisson (apropo de Pep, el a fost cel care a creat această tendință cu portarii implicați în posesie) și, neapărat, Fabinho, Klopp Aaumblat și el serios prin conturi, dar a mers pe linia cheltuielilor uriașe din fotbalul ultimilor ani, s-a adaptat pentru că a înțeles că altfel nu se poate.

Nu știu ce va face în viitor Klopp. Și nici cât va rămâne la Liverpool. Clubul vrea să-i ofere prelungirea unui contract scadent oricum în 2022. Viitorul e însă imprevizibil, în ciuda legăturii cimentate între el, echipă și ”Anfield”. Prezentul însă înseamnă Klopp. Analistul din 2006 a devenit antrenorul momentului în 2019.