La 16 ani și un pic, Ansu Fati e deja un fenomen. Dă goluri, dă pase decisive, stabilește recorduri, devine subiect de primă pagină în cotidianele din Catalunya (”De pe ce planetă ai venit” este titlul, ușor bombastic, dar specialitatea casei, din ”Sport”) și chiar face lucruri pe care nici măcar Messi n-a izbutit să le facă. Gol și pasă decisivă în primele 7 minute ale primului său meci ca titular pe ”Camp Nou”. La 16 ani și un pic, fie, aproape 17 pe care-i va împlini în octombrie, Ansu Fati este încă un copil care joacă alături de staruri de zeci sau sute de milioane de euro, e aclamat de 80.000 de oameni atunci când e scos și face toate astea natural, pentru că cineva i-a simțit potențialul și a avut curaj să meargă pe mâna lui.

Iar tânărul cu origini în Guinea-Bissau, care e de la 10 ani în academia Barcelonei, nu e un exemplu izolat. Pe repede înainte îmi vin în minte alte cazuri și încerc să fac un exercițiu de imaginație și să văd unde s-ar putea întâmpla pe la noi o asemenea situație. Poate doar la Viitorul, dar nici acolo nu-s așa de sigur că Gică Hagi ar miza pe un copil de 16 ani ca titular într-un meci de genul celui pe care l-a avut Barcelona cu Valencia, echipă de Champions League totuși. ”Valoarea nu ține cont de numărul anilor” e o teorie foarte fumoasă, dar care la noi se aplică decât forțat. Îmi aduc aminte și-acum ce reacții violente a stârnit regula cu jucătorul sub 21 de ani, ce reacții au unii chiar și-acum după Europeanul de tineret încât aș pune pariu că dacă această regulă ar fi scoasă foarte mulți dintre acești tineri sub 21 de ani n-ar mai avea aceleași șanse.

Apropo de această vârstă. 21 de ani. În Barcelona-Valencia, Ansu Fati a dat primul gol din pasa lui De Jong, apoi i-a întors serviciul olandezului pentru 2-0. De Jong abia a făcut 22 de ani și s-au dat pe el vreo 80 de milioane de euro. Revin la teoria de mai sus. De ce oare la noi ești considerat un tânăr de perspectivă și la 23 de ani? De ce suntem prizonierii acelor concepţii conform cărora tinerii şi foarte tinerii noştri jucători trebuie să se mai „coacă”, pentru a putea fi folosiți la prima echipă. ”Să se mai coacă”, o expresie la fel de idioată ca și cea cu ”propria pepinieră”, două rămășițe din limbajul de lemn al vremurilor trecute. Ce legătură o exista între o pepinieră şi un centru de copii şi juniori şi cam care e procesul de „coacere” al unui fotbalist? Iată nişte mistere ce se perpetuează în timp pe tărâmurile noastre. Cred că vina e a tuturor și ține de felul nostru de a privi tinereţea. Încrederea noastră în juniori e limitată, mergem în continuare pe ideea că experienţa e mai importantă decât talentul, ambiţia şi dorinţa de a reuşi a copiilor din ziua de azi. Uităm că vremurile s-au schimbat, timpul n-are răbdare, copiii de câţiva ani deschid acum mult mai uşor o tabletă sau un telefon mobil decât noi, la vârsta lor, o cutie de bomboane. A şti să-i responsabilizezi, a-i face să înţeleagă care le sunt priorităţile, a-i determina să priceapă că profesionismul şi profesionalismul pot conlucra foarte bine cu cheful de viaţă specific vârstei, iată un demers pe care noi îl cam ocolim, pe undeva şi din teama asumării răspunderilor.

Și nu facem bine. Când vom învăţa să ne învăţăm tinerii vom progresa, în fotbal şi nu numai. Cât timp vom aştepta ca ei să „se coacă”, dar o vom face doar privind la acest proces, vom rămâne la stadiul de azi, o pepinieră bătrână.