Remiza albă scoasă de la Barcelona la Dortmund poate fi interpretată în două direcții. Nu neapărat diametral opuse, dar sensibil diferite. Dacă ne uităm mai întâi la rezultatul în sine, în contextul unei grupe complicate, ”grupa morții” din acest sezon, punctul obținut de catalani capătă conotații pozitive. Până una alta e un punct scos pe terenul celui mai periculos rival, cu care în mod normal s-ar duce lupta pentru locul unu. Dacă adăugăm aici și remiza de la Milano, dintre Inter și Slavia, aspectul pozitiv al egalului e și mai pregnant. În fond, din 3 echipe care-și dispută calificarea, două au făcut egal acasă, iar Barcelona în deplasare. Calendarul viitor al grupei, cu meci acasă contra Interului și apoi ”dubla” cu Slavia, conduce spre ideea unei calificări în primăvară suficient de bine conturate încă de pe-acum, în fond obiectivul imediat al grupării catalane.

De aici însă putem să o apucăm în cealaltă direcție. Iar aici drumul nu mai e chiar lin, ba mai degrabă e plin de gropi și denivelări. Dacă obiectivul imediat e calificarea în primăvară dintr-o grupă dificilă, obiectivul suprem, clar, limpede și fără ocolișuri pentru acest sezon e câștigarea trofeului. Iar din acest punct de vedere, ceea ce a arătat marți Barcelona pe ”Signal Iduna” nu oferă prea multe motive de optimism. Sigur, unii pot spune că suntem abia la început, că niciun titlu nu se câștigă în septembrie, că acumulările din punct de vedere fizic nu s-au terminat, că acomodarea noilor veniți nu se face atât de ușor și că Messi abia a bifat primele lui 30 de minute oficiale, asta după ce adunase doar vreo 4 antrenamente complete. Și au dreptate. Însă și cei care spun după partida de marți că au avut, privind jocul catalanilor, o ușoară senzație de deja-vu au la rândul lor dreptate. Barcelona se poate considera nu mulțumită ci supermulțumită cu acest punct, căci dacă nu era Ter Stegen și dacă Reus era un pic mai inspirat nu se știe cum putea supraviețui într-o partidă pe care a încercat s-o controleze, dar rareori a reușit.

Amintirea serii de pe ”Anfield” încă-i chinuie pe fanii Barcelonei, pesemne și pe antrenorul Valverde ori pe unii jucători. Însă trebuie precizat un lucru. Deși a luat 4 goluri în acel meci din mai, Barcelona a arătat mult mai bine atunci decât acum, la Dortmund. Pe ”Anfield” au fost ocazii, se poate vorbi de ghinion, pe ”Signal Iduna” n-a fost niciun șut pe spațiul porții (execuția aceea a lui Suarez ce apare-n statistici e departe de a fi considerat șut pe poartă) unui Roman Burki ce nu cred că-și imagina o asemenea seară liniștită. Cunoscând cu siguranță stilul de joc al Borussiei, acel tsunami îndreptat spre careul advers ori de câte ori mingea este recuperată, Valverde a încercat să minimizeze pe cât posibil riscurile și a desenat un joc de posesie, bazat pe un ritm mai degrabă scăzut. Parcă prea scăzut totuși, un ritm cu care se pot controla ușor partide de Primera, dar care în Champions League nu știu cât de bine funcționează. Barcelona a dezvoltat un straniu complex de inferioritate la meciurile din deplasare în Champions League, complex început, cred, în acea seară de la Paris din 2017, acel 0-4 de pe ”Parc des Princes” întors miraculos pe ”Camp Nou”, dar mai degrabă accidental. De-atunci, orice meci al Barcelonei în deplasare în această competiție a fost ciudat de greu, indiferent de numele adversarului. Spun ciudat, pentru că o echipă care-l are pe Messi și care are în jurul argentinianului atâtea piese de mare valoare nu-și poate permite, dacă vrea să ia trofeul, să tremure pe fiecare stadion străin pe care calcă. Ușurința cu care Borussia și-a creat ocazii, în special în partea a doua, ar trebui să fie încă un semnal de alarmă pentru Valverde și staff-ul său, dar la câte semnale de genul ăsta au venit în ultimele sezoane nu știu exact cât mai contează.

Câteva mențiuni suplimentare. Ansu Fati a devenit cel mai tânăr debutant al Barcelonei în Champions League. I-a luat fața lui Messi, dar cam cu atât s-a ales într-un meci în care  lipsa lui de experiență s-a văzut din plin. De la Griezmann încă se așteaptă să devină acel fotbalist de 120 de milioane capabil să facă diferența. Deocamdată, campionul mondial francez pare înlocuitorul perfect al lui Coutinho, în sensul că nu face mai mult decât făcea brazilianul. Poate doar că aleargă mai mult și e mai prezent în faza defensivă, lucru de așteptat după atâția ani cu Simeone, doar că nu pentru asta a fost el adus. În ceea ce-l privește pe Luis Suarez, încă un meci fără gol în deplasare pentru el, ceea ce ar trebui să devină preocupant. Dacă aveți curiozitatea, veți găsi pe Youtube imagini din campania în care Barcelona a luat Liga Campionilor, în 2015. Veți sesiza imediat diferențele dintre acel Suarez și Suarez de azi, un pic plinuț, incapabil să câștige dueluri fizice, neinspirat în fața porții, de cele mai multe ori cap de linie. În mod normal, Suarez de azi ar trebui să fie back up-ul unui atacant titular, în niciun caz referința ofensivă a echipei. Nu și-a spus ultimul cuvânt, asta e clar, poate că are un plan bine pus la punct de a ajunge la forma optimă în primăvară, dar senzația de azi e că nu poate fi numărul 9 al unei potențiale câștigătoare de Champions League. Și, în sfârșit, Messi. Cele 30 de minute jucate nu pot fi luate ca reper. De-aici încolo ar cam trebui să înceapă cu adevărat sezonul Barcelonei, odată cu revenirea starului său. Barcelona cu Messi e mereu favorită, Barcelona fără Messi e de multe ori complexată.