Dacă ați citit deja titlul și vă gândiți că se referă la Real Madrid, ei bine, aveți dreptate! Dacă ați citit titlul și vă gândiți că se referă la Tottenham, ei bine, iar aveți dreptate! Iar dacă, într-un fel sau altul, v-ați dus cu gândul la Bayern, s-ar putea să aveți din nou dreptate. Și Bayern, dar mai ales Real Madrid și Tottenham au arătat în acest sezon două fețe, una atractivă, pe care suporterii și-ar dori s-o vadă mereu, alta schimonosită, cazul lui Bayern, oribilă de-a dreptul, cazul Madridului și al lui Spurs, greu de privit.

Orice s-ar spune, să joci finala Champions League, s-o pierzi și-apoi, la primele partide ale sezonului ce urmează, să faci 2-2 cu Olympiakos și, mai ales, să iei 7 goluri pe propriul teren, fie și de la Bayern, trebuie să recunoașteți că e un lucru destul de greu de acceptat. Și aș zice și greu de găsit în istoria recentă a Champions League, căci nu-mi aduc aminte când o finalistă a competiției a primit 7 goluri pe teren propriu în ediția imediat următoare. Și asta la capătul unui meci pe care l-a început excelent, pe alocuri chiar entuziasmant, dar pe care l-a terminat îngrozitor. Deprimant chiar pentru suporterii (și nu doar pentru ei) care așteptau de la Tottenham, după finala de pe ”Metropolitano”, să facă un pas înainte, nu doi pași înapoi cum se pare că se întâmplă. Spun ”se pare”, fiindcă nu-i bine niciodată să tragi concluzii înainte de termen, suntem totuși abia în octombrie și multe se mai pot întâmpla.

E foarte posibil însă ca această finală cu Liverpool să fie limita maximă la care pot ajunge Pochettino și ai lui. Tottenham e o echipă ce se guvernează după principii clare, bine delimitate, cu priorități limpezi atunci când vine vorba de balanța contabilă a fiecărui exercițiu financiar. Cred că foarte mulți au avut senzația, după Madrid, că Tottenham a ajuns un pic conjunctural acolo. Inițial am vrut să scriu nemeritat, dar mă feresc să fac teoria meritului atunci când vine vorba de fotbal, căci ceva merite trebuie să fi fost. Conjunctura a fost însă clar favorabilă, dar mă tem că Tottenham nu-i Liverpool și nici Pochettino nu e Jurgen Klopp. Și Liverpool a ajuns oarecum conjunctural în finala de la Kiev de acum doi ani, dar a știut să se scuture de amărăciunea eșecului și să facă acel pas înainte dorit. Ține de personalitatea antrenorului, dar și de istoria respectivelor cluburi, mai exact ține de diferențele ce derivă de-aici. Iar când spun asta refer, presupun că ați intuit, la așa numita vitrină de trofee, ce-ți oferă acea greutate, acea aură de echipă mare. Mă tem că Tottenham, chit că are în muzeul său trei cupe europene câștigate, e mai aproape de Arsenal, paradoxal un pic, știută fiind rivalitate dintre cele două grupări. Arsenal a ajuns în 2006 în finala Champions League și acela a reprezentat punctul maxim al ”tunarilor” și al lui Arsene Wenger, care de-atunci au tot navigat în derivă (Cupa Angliei câștigată de 3 ori nu reprezintă ceva semnificativ). Rămâne de văzut dacă Daniel Lewy, ferocele (din punct de vedere ala afacerilor) ”boss” al lui Spurs, a înțeles ceva din ce-a pățit Arsenal, rămâne de văzut dacă Pochettino a înțeles ceva din ce-a pățit Wenger. Prin Londra se vorbește de probleme mari de coexistență în vestiar, de povești extraconjugale, de ”bisericuțe”, iar politica de transferuri din vară a fost destul de bizară. Ceva mă face să cred că pentru Pochettino este ultimul sezon la Tottenham.

Bayern și noua față a lui Coutinho

Evident, din ecuația meciului de marți, nu putem exclude pe Bayern. Care este, ca de fiecare dată în ultimii ani, o candidată puternică la câștigarea trofeului. Nu neapărat pentru că a dat 7 goluri, căci asta a mai făcut-o, ci pentru cum a arătat, pentru schimbarea la față după 1-0 și pentru gestionarea avantajului luat ulterior. La 1-3, Bayern ataca pentru a da golul 4, apoi la 2-4 situația s-a menținut, iar acest 2-7 cine știe în ce rezultat jenant s-ar fi transformat dacă finalul era un pic mai departe. Bayern s-a întărit mult și bine în vară, poziția lui Nico Kovac, scăpat miraculos dintr-o lovitură de vestiar în toamna trecută, e și ea mai solidă. Să aduci dintr-un foc doi campioni mondiali, un vicecampion mondial și un campion al Americii de Sud nu-i simplu, iar asta generează plusvaloare și o concurență cât se poate de benefică în vestiar pentru tinerii gen Coman sau Gnabry, care nu se pot nicicum culca pe-o ureche.

Apropo de Gnabry. Încă o dată se dovedește ce înșelător poate fi fotbalul. Aruncat de Arsenal și considerat nedemn pentru Premier League de West Bromwich Albion, mai exact de Tony Pulis, care antrena această echipă în 2015, Gnabry strălucește acum la Bayern și dă 4 goluri într-un meci jucat la Londra. Iar aici poate fi adăugat Coutinho, plecat de la Barcelona știm în ce condiții, pe care l-am văzut extrem de liniștit la Bayern. În mod normal, bavarezii vor plăti 120 de milioane și-l vor lua definitiv pe brazilian, care arată în aceste zile că problemele din jocul său la Barcelona nu de la el veneau, ci trebuie căutate în altă direcție.

Real Madrid și distanța dintre Eden și Hazard

Doar două vorbe despre Real Madrid. Mai multe nici nu merită, după o prestație precum cea cu Bruges. Real Madrid e ultima în grupa sa, ceea ce după două etape nu știu de câte ori s-a văzut. După eșecul de la Paris, au venit două rezultate pozitive cu FC Sevilla și Atletico, două echipe puternice, dar cumva pe placul madrilenilor. Acest Real, la care Zidane încă nu a găsit formula potrivită, va avea și-n viitor probleme contra echipelor de genul Bruges sau Ajax, cu atacanți foarte rapizi, cu știința jocului în spatele liniei de apărare a Madridului, având în componență tineri, fără complexe. Acești băieți de 20 și ceva de ani nu joacă pentru că există vreo circulară în acest sens, ci pentru că antrenorul lor a simțit că merită și că asta e calea ce trebuie urmată atunci când nu ai un buget care să se apropie de un miliard. Că miliardul ăsta se face plimbând echipa peste mări și țări, făcând pregătirea prin aeroporturi sau avioane și alterând capacitatea fizică a unor fotbaliști storși ca niște lămâi e cu totul altă poveste. Zidane pare un pic confuz, se vede că încearcă să schimbe câte ceva, dar această linie Modric-Casemiro-Kroos pare să-și fi atins limitele.

Iar apoi vine Hazard. Lumea se aștepta să pună tricoul Madridului pe el și să decidă meciurile, să strălucească, eventual să dea el goluri din centrările lui. Dincolo de problema excesului de kilograme cu care a venit, una care nu se potrivește cu un campion cum se pretinde, dificultățile lui Hazard sunt evident și, cred eu, explicabile. la fel cum sunt și cele ale lui Griezmann la Barcelona. E de ajuns să ne gândim ce antrenori a avut Hazard în ultimii ani și ce fotbal a interpretat el la Chelsea, ce presiune avea el pe ”Stamford Bridge”, unde i se permitea orice, și cu ce exigentă se confruntă acum pe un ”Bernabeu” ce i-a fluierat pe Zidane, Cristiano și alte megastaruri, pentru a încerca să-i înțelegem adaptarea dificilă. În mod normal se va rezolva și asta, dar normalul în fotbalul de azi poate fi interpretabil.