În fotbal, granița dintre fericire și deziluzie e mai subțire decât linia porții, iar Diego Godin poate confirma cel mai bine asta după cele pățite în acea finală de Champions League din 2014. Atunci când vine vorba de a caracteriza evoluția unui jucător ori strategia unui antrenor, granița dintre bine și rău stă într-o decizie, iar deosebirea dintre strălucitor și cenușiu stă într-o execuție. 

Trecuse aproape o oră din Barcelona-Inter și Luis Suarez făcea echilibristică pe granița impresiilor. Între oribil și magnific diferența se naște dintr-o simplă fază. Vorba vine simplă, căci numai simplu nu e acel voleu, e o execuție pe care doar un superstar și-o asumă și, mai apoi, o definește. O fază care schimbă complet caracterizările, dar și starea de spirit. Cap de linie în multe momente până în minutul 60, apostrofat de o parte a publicului (memoria în fotbal, ar trebui să știe și ”dințosul”, nu funcționează), Suarez a devenit ulterior omul meciului și elementul decisiv al unei victorii ce părea foarte departe la pauză.

Trecuse aproape o oră din Barcelona-Inter și lui Ernesto Valverde nu-i dădeai șanse prea mari să îmbrace pardesiul în Catalunya (palton acolo se poartă destul de rar). În câteva minute însă, Valverde și-a adus aminte că e antrenor, iar un antrenor nu trebuie doar să antreneze, trebuie să ia și decizii. Iar Ernesto a încetat să mai fie, preț de câteva minute, ”Don Honesto” (porecla despre care am mai scris aici) și a decis să scoate din teren doi oameni cu greutate, Busquets și Griezmann. Intrarea lui Vidal a modificat enorm dinamica jocului Barcelonei, iar intrarea lui Dembele a venit ca o perfectă completare. Valverde a schimbat clasicul sistem într-un 4-2-3-1 pe care e foarte posibil să-l mai folosească în viitor căci a funcționat și-i poate asigura și lui Griezmann o poziție mai avantajoasă. N-a scăpat de griji tehnicianul basc, dar a scăpat de un meci foarte greu.

Inter a pierdut, dar a și câștigat în același timp. A pierdut 3 puncte ce s-ar putea să-i ofere un mic handicap în această grupă, dar a câștigat respect. Deja aveam bănuieli după startul din Serie A, dar miercuri seară au început să apară și primele confirmări: Inter s-a întors în lumea bună, iar aducerea lui Conte pare a fi cea mai bună decizie a clubului de la Mourinho încoace. Timp de 60 de minute am revăzut în Barcelona-Inter acel Spania-Italia de la Euro 2016. Timp de o repriză, Inter a controlat jocul, căci chestia asta se aplică și atunci când n-ai mingea, când o lași adversarului, dar nu-i dai nicio posibilitate să se folosească de ea, iar perechea Barella-Sensi a arătat ca una cu zeci de meciuri în Champions League, nu ca una adunată dinspre Cagliari și Sassuolo.

DE LA UN RĂZVAN LA ALTUL

Miercuri a fost și o seară a românilor, căci Stanciu și Ianis au avut evoluții apreciate. Din păcate cel pe care-l vedeam cel mai bine așezat, Răzvan Marin, a petrecut 90 de minute pe bancă în Valencia-Ajax. Nu-i o perioadă bună pentru el, dar viața nu-i liniară, nu-i un șir de momente fericite, iar dacă ne-a învățat ceva această competiție numită Champions League, ei bine ne-a învățat că nu trebuie să cedezi niciodată. Vezi și cazul Salzburg de miercuri. Acum ceva vreme, pe aici pe undeva era făcută o paralelă între Răzvan și De Jong, mult prea forțată și deloc folositoare românului. De Jong crește de la meci la meci, dar Răzvan trebuie să demonstreze ceea ce noi am presupus, că e din alt aluat, că are o altă educație și că poate trece peste greutăți.

Și apropo de Răzvan. Dar de alt Răzvan, de Lucescu. L-a distrus marți seară pe Xavi, într-o altă Ligă a Campionilor, în Asia. Paradoxul e altul, de-aici și un pic de tristețe poate. Pe Xavi, sunt aproape convins, îl vom vedea cât de curând pe banca Barcelonei. Pe Răzvan, pașaportul nu-l ajută atât cât l-ar recomanda calitățile în meseria asta.