Presupun că de Roberto Carlos a auzit toată lumea. Dacă nu știți cine e (ori poate l-ați uitat), o simplă privire aruncată pe Wikipedia sau pe Youtube o să vă lămurească. Omul a câștigat tot ce se poate câștiga (inclusiv un loc doi în ierarhia Balonului de Aur), în plus e și un tip simpatic. La finalul săptămânii trecute (deh, pauză competițională, plictiseală mare) a apărut un interviu dat de el lui Vitor Baia, fostul portar al Portugaliei și al Barcelonei, care acum lucrează pentru un post de televiziune.  

Discuția a fost lungă, însă partea care a stârnit cel mai tare atenția a fost cea legată de perioada lui la Real Madrid. Acea perioadă născută din nebunia lui Florentino Perez de a aduna pe ”Bernabeu” doar ”galactici”. Dar ce să vezi, nebunia asta a avut și alte fațete, pe care acum le dezvăluie fostul fundaș. Care povestește cum Jose Antonio Camacho, nume mare în fotbalul spaniol și la Real Madrid, n-a rezistat la echipă decât 10 zile, fiindcă s-a apucat să pună antrenamentele la 7 dimineața. Ori cum Wanderlei Luxemburgo n-a avut nici el viață lungă pe motiv că a scos berea și vinul din meniul fotbaliștilor. Sau cum, invers, Del Bosque a avut mai mult succes (și succese) tocmai pentru că le făcea mereu pe plac vedetelor și, în general, punea antrenamente doar după-amiaza, ca să poată să ajungă toți. Căci, tot Roberto povestește, avioanele private erau la ordinea zilei în vestiarul ”galactic”.

Să nu credeți că reacțiile au fost unanim pozitive. Dimpotrivă, mulți l-au acuzat pe Roberto pentru dezvăluirile lui, un ”autogol” așa cum a scris un editorialist în Marca. Un altul i-a reproșat direct, ”așa ceva nu se spune”, chit că în respectivul interviu brazilianul recomanda celor de azi: ”nu faceți ca noi”. Prima tentație atunci când auzi ce spune e să te repezi la statistici. Champions League în 2002 și titlul în La Liga în 2003. Ambele cu Del Bosque, apropo! Puțin, foarte puțin, vorba filmului, pentru un lot cu 4 Baloane de Aur, plus Beckham, plus Raul, plus, ultimul pe listă, Roberto Carlos. N-ai cum să nu-ți pui întrebari iar apoi să te gândești dacă nu cumva în zilele noastre, cu salarii de 5 ori mai mari, toate aceste povești nu se întâmplă de 5 ori mai rău.

Acum vreo două săptămâni, Pique ataca frontal presa catalană, pe care o acuza că scrie la comandă, menționând că ei, jucătorii adică, știu bine cine scrie și cine e în spatele celor care scriu. Motivul a fost un editorial din ”Mundo Deportivo”, având ca titlul ”Așa a câștigat vestiarul Barcelonei toată puterea”. Și în care jurnalistul, printre altele socio vechi la Barcelona, dezvăluia anumite lucruri. Unele bănuite, altele, gen ”când s-a luat un titlu, vestiarul a cerut o primă pentru că s-a depășit suta de puncte. Când s-a luat alt titlu, vestiarul a vrut o primă pentru un sezon fără eșec. Și s-a pierdut cu Levante, în ultima etapă. (…) Unul nu se operează pentru că vrea la Mondial. Altul pierde o finală pentru că se operează când vrea el. Altul se accidentează și nu se duce la întâlnirea cu doctorii. Dar asta se află, pentru că e vorba de Dembele”. Iar concluzia ziaristului, Xavier Bosch pe numele lui, este că ”li s-a permis totul, pentru că s-a câștigat ceea ce înainte nu ne puteam imagina că se poate câștiga. Am fost fericiți, iar puterea lor a crescut. Și-acum nimeni nu îndrăznește să le spună ceva”.

Ne place sau nu, trebuie să recunoaștem, e o dictatură a fotbaliștilor. Care fac ce vor, când vor, cum vor. Mai ales dacă au și valoare. Începem să înțelegem de ce se întâmplă anumite chestii, de ce unii antrenori sunt demiși, iar alții nu, de ce, spre exemplu, unul precum Klopp alege doar cluburi unde nebunia nu e chiar atât de mare. Mă întreb cum e mai bine. Să admitem o dictatură de genul ăsta, pentru bucuria unor trofee ori să ne dorim o disciplină, cu riscurile de rigoare? Și, mai departe, să știm sau să nu aflăm niciodată astfel de episoade?