În viața de zi cu zi e ceva mai complicat, dar sportul oferă destul de simplu posibilități de a șterge cu buretele o impresie proastă și de a o transforma într-una bună. Iar fotbalul, parcă mai mult decât toate. Așa era Barcelona înaintea confruntării cu Slavia Praga. Venea după un ridicol absolut în campionat, un eșec în fața lui Levante conturat în mai puțin de 10 minute dintr-o repriză, cea secundă, absolut oribilă, dar avea posibilitatea să facă totul (sau aproape totul) uitat cu un succes în fața cehilor. Un demers deloc ieșit din comun, căci se juca pe ”Camp Nou”, unde totul e altfel pentru Messi și compania.

Ei bine, n-a fost. A ieșit un 0-0 dezamăgitor, terminat cu fluierături ale spectatorilor prezenți și cu o impresie la fel de proastă, dacă nu cumva mai proastă, decât cea lăsat sâmbătă la Valencia. Vorbim aici de Barcelona, atunci când vine vorba de Slavia gustul se schimbă. Despre echipa lui Stanciu am mai vorbit și scris, aproape numai în termeni laudativi, fiindcă indiferent de locul pe care-l va ocupa la final, Slavia a trecut cu bine și peste acest examen. Plasată într-o companie mai mult decât selectă, Slavia s-a autodepășit și s-a expus ca un exemplu pentru toți cei care și-ar dori un loc la masa bogaților, dar nu ar vrea să-l câștige, ci să fie invitați, pe considerente absolut bizare, despre considerente valorice mai bine ne abținem. Slavia a arătat că se poate și prin muncă, iar felul în care a crescut această echipă sezon după sezon ar trebui să devină un exemplu și la noi. Eventual pentru campioana CFR, căci pare singura capabilă să urmeze pașii cehilor.

Barcelona are alte pretenții, alte obiective. Alt buget, alte salarii, alți jucători, aș adăuga eu. Diferențele financiare nu s-au prea văzut marți, s-au văzut în schimb cele de atitudine. Slavia a alergat din nou enorm, chiar suspect de mult dacă îmi este permis, în schimb catalanii mai mult au mers pe teren. S-a văzut o mediocritate recurentă în jocul multora, dar și o ciudată interpretare a jocului de pe banca tehnică. Există antrenori și antrenori, sisteme și sisteme, metode și metode, tactici și tactici. Între antrenorul Barcelonei și cel al Slaviei există multe diferențe, începând cu numărul consoanelor din numele fiecăruia și terminând cu salariul, dar la această dublă posibila diferență de valoare între ei nu s-a văzut. Ceea ce mă face din nou să cred că sistemul de relații în această lume a fotbalului e esențial.

Probabil că Jindrich Trpisovski (a trebuit să mă uit de trei ori nu cumva să-i greșesc numele), care se scrie așa, dar se pronunță altfel, nu va ajunge niciodată pe banca Barcelonei ori pe banca unui alt club mare. Iar în situația lui sunt și alții, exemple există și pe la noi. Răzvan Lucescu, de exemplu, l-a eliminat pe Xavi din Liga Campionilor Asiei, dar aș pune pariu că Xavi va ajunge pe banca Barcelonei, mai devreme sau mai târziu, în vreme ce șansele lui Răzvan de a pregăti o echipă medie din Primera sunt foarte mici. Recunosc, Xavi nu-i foarte bine ales în context, căci la ceea ce a oferit ca jucător, la felul în care vedea fotbalul și trăia pentru el, potențialul său ca tehnician e uriaș, dar catalanul e ultimul care s-a intersectat cu un român și așa s-a născut comparația, poate cam forțată. Ideea în sine însă cred că ați înțeles-o.

Ernesto Valverde în schimb stă pe banca Barcelonei pentru al treilea sezon consecutiv. Perioadă în care, dincolo de succesele interne, prestațiile europene ale catalanilor, mereu văzuți ca mari favoriți la câștigarea trofeului, au fost de multe ori mediocre, iar în momente punctuale de-a dreptul ridicole. Nu e cazul, cred, să le reamintesc. Cu Slavia, Barcelona n-a fost chiar ridicolă, dar mediocră, da! Faptul că Slavia, cu o dispunere tactică mai degrabă orientată spre ideea unui eșec la scor, acea apărare avansată, la 40 de metri de poarta proprie, fiind o oportunitate excelentă pentru punerea în valoare a vitezei pe spații largi a unor jucători catalani, faptul că Slavia deci a terminat fără gol primit e un mare eșec din punct de vedere tactic pentru Valverde. Al cărui desen, cu doi oameni în fața apărării, Busquets și De Jong (bun pentru olandez, dar extrem de rău pentru un Busquets, învățat să joace altceva), din care lipsea fix cel mai bun pasator în afara lui Messi, adică Arthur, cu Dembele și Griezmann peste tot și pe nicăieri, fără un atacant de careu, n-a ajutat cu absolut nimic.

La final, Valverde se agăța de poziția în cele două clasamente, din Primera și Champions League. Nu spunea însă nimic despre felul în care au fost obținute aceste clasări, căci cel puțin în Liga Campionilor nu s-ar putea spune că Barcelona a fost cea mai bună din grupă după patru meciuri și Slavia cea mai slabă. Iar Pique dădea exemplu de primul an al lui Luis Enrique, când startul a fost la fel de prost, dar la final s-a câștigat totul. Pique, probabil viitor președinte al Barcelonei, uită și el să spună că în acel sezon, 2014-2015, jucătorii de azi aveau 5 ani mai puțin, că în lot existau un Mascherano, Xavi sau Iniesta, care făceau ca derapajele din vestiar să nu prea existe și că pe bancă a stat un Luis Enrique care a știut să corijeze din mers și să construiască un joc în jurul tripletei Messi-Suarez-Neymar imparabilă la acel moment și cu o prietenie extrem de sudată între ei.  Știți câte pase i-a dat Messi lui Griezmann? Una. În 90 de minute!

Pare să fie o ironie, eventual o glumă proastă, dar nu-s puțini cei care cred că, în momentul ăsta, cu două partide înainte de final, acasă cu Borussia și la Milano cu Inter (în deplasare adică și știți ce a însemnat asta pentru catalani în ultimii ani) Barcelona e mai degrabă favorită la câștigarea Europa League decât a Champions League.

P.S. 1

Două vorbe doar despre Borussia-Inter. Un nou eșec în deplasare pentru Antonio Conte, după ce Inter a condus la pauză. La Dortmund, s-a întâmplat ce s-a întâmplat și pe ”Camp Nou”. După o primă repriză excelentă, a venit o a doua de coșmar. Iar Conte, la final, s-a aruncat într-o rafală de critici la adresa conducerii, care, pesemne, nu-i asigură tot ce are el nevoie. A uitat să explice însă cum e posibil ca echipa să termine benzina după 45 de minute și a cam uitat să precizeze dacă nu cumva are și el o parte de vină. E același discurs răsfățat cu care Conte, foarte bun antrenor, de altfel, dar cam prost comunicator, pentru care autocritica nu prea există, ne-a obișnuit în perioada Juve. Vă amintiți acea parabolă cu suta de euro pe care o avea în buzunar și care nu-i permitea o cină la un restaurant de lux. Apoi a demisionat, convins fiind probabil că se va alege praful după el. Că n-a fost așa, știm cu toții, la fel cum știm și că titlul obținut cu Chelsea s-a bazat mult pe absența din competițiile europene a londonezilor. E totuși primul lui an la Inter și nimeni nu-i cere miracole, ci doar o strategie coerentă de creștere. Cu astfel de ieșiri ușor isterice însă e cam greu.

P.S 2

Ceva mai demult, a provocat destul scandal la Barcelona o opinie publicată în ”Mundo Deportivo” de un editorialist respectat, vechi socio al grupării catalane. Pique a insinuat atunci că e scris la comandă și că ei, jucătorii, știu despre ce e vorba. Vi-l ofer din nou, e în spaniolă, dar cine vrea să înțeleagă câte ceva nu cred că va avea mari dificlutăți. De-atunci, sunt câteva săptămâni, s-au mai aflat lucuri. De exemplu cum jucătorii erau dispuși să accepte amânarea plății salariilor pe un sezon pentru ca transferul lui Neymar să se poată face făr ca fair-play-ul financiar să fie afectat. Sau cum unii dintre ei au fost supărați pentru că n-au fost lăsați să vină cu elicopterul la antrenamente. Sau cum Griezmann a profitat de două zile libere și a zburat în America doar ca să vadă un meci de baschet. Sau cum Pique, tot în acele două zile libere, a zburat și el în America să-și vadă e afaceri. Sau cum, inexplicabil, antrenorul Ernesto Valverde declara că, în opinia lui, zilele libere pe care le primesc fotbaliștii lui sunt mult prea puține.

Editorialul e aici: