Această super Supercupă a Spaniei, altă dovadă ca banii decid aproape totul azi, a avut un beneficiar, Real Madrid, un mare câștigător, Zidane, dar și un limpede pierzător. Valverde. Nu Fede Valverde, căci el este clar în zona pozitivă a competiției, ci Ernesto. Barcelona e marea învinsă a turneului, iar antrenorul său este principala victimă. În vreme ce la Real Madrid, care s-a comportat ca un burlac atractiv și plin de bani, invitat la o nuntă ca să se completeze numărul de persoane la o masă, ce fură mireasa și n-o mai aduce înapoi, imaginea antrenorului a căpătat un contur aproape mistic, la marea rivală din Catalunya s-a instalat haosul.

E deja Haos Club Barcelona. Paradoxal, totul se întâmplă după unul dintre cele mai bune meciuri pe care echipa le-a făcut în acest sezon, departe de ”Camp Nou”. Dacă VAR-ul nu acționa cu precizie chirurgicală, probabil că am fi avut acea finală cu Real Madrid dorită inclusiv de organizatori, vezi tragerea la sorți destul de străvezie a semifinalelor, și poate că astăzi cerul era senin în Catalunya. Cum fotbalul depinde, la acest nivel, de mici detalii, acum e furtună, una însă care vine fără ca prognoza să fi indicat așa ceva. Felul precipitat, impulsiv de-a dreptul, în care au acționat conducătorii Barcelonei e de un amatorism feroce și pare desprins din realitatea pe care o mai vedem prin fotbalul nostru, cu cap compas în zona Pipera.

Mă număr printre cei care cred că Valverde trebuia schimbat. Dar nu acum, ci la finalul sezonului trecut, eventual după ”Anfield”, astfel încât timpul de găsire a unui înlocuitor să fie un aliat, nu un inamic. În plus, dincolo de erori sau de merite, Valverde e totuși un gentleman, care nu merita un astfel de tratament, nu merita să afle de prin presă sau de la surse cum șefii lui negociază cu Xavi, se gândesc la Quique Settien, sunt refuzați, pe rând, de Koeman și Roberto Martinez (totuși selecționeri, cu un European la orizont pe care chiar îl pot câștiga), îl sună, în miez de noapte, în Argentina, pe Pochettino și iau inclusiv în calcul să pună interimar antrenorul de la Barcelona B (liga a 3-a!), cu nume de condiment, necunoscut publicului larg. Zău că nu mai contează deznodământul, zău că nu mai are importanță cine vine în locul lui Valverde sau dacă Valverde rămâne, ridicolul a fost atins.

UN NECAZ NU VINE NICIODATĂ SINGUR

Cum un necaz nu vine niciodată singur, a apărut și accidentarea lui Suarez. În locul celor 5-6 săptămâni considerate inițial, pauza va fi de 4 luni. Ceea ce înseamnă, că în mod normal, e scos din calcule pentru acest sezon, dar și că, iar în mod normal, Barcelona ar trebui să caute un înlocuitor. Asta dacă nu va dori să meargă pe mâna unui Dembele, aflat încă în Qatar la tratament, despre care nu-s convins că s-a trezit la timp ca să afle ce s-a întâmplat cu colegul lui. De căutat e ușor, mai greu e de găsit, căci nicio echipă nu-și va lăsa marcatorul să plece acum, iar clauzele despre care se tot vorbește (la Lautaro Martinez ori la Timo Werner) sunt valabile doar vara. Și mai greu de găsit sunt banii, căci Barcelona e cumva la limita fair play-ului financiar. Încă un exemplu de gestiune cu adevărat ”profesionistă” a situației lotului.

IMAGINEA LUI ZIDANE

N-am cum să termin fără să fac o referire la Zidane. 9 finale câștigate din 9 jucate. Imaginea antrenorului Zidane începe s-o concureze serios pe cea a jucătorului Zidane. La această Supercupă, Zidane a propus o idee de joc desprinsă din cea a lui Guardiola, în ultimii ani la Barcelona. Am văzut un Real Madrid al mijlocașilor, cu trei posibili ”decari” unul lângă altul și cu un Fede Valverde ce tinde să devină indispensabil, o formulă condiționată, ce-i drept, de absențe. Sunt tare curios ce va face Zizou atunci când va reveni Hazard și va trebui să joace alături de Benzema, sunt tare curios ce ”11” va alege împotriva lui Guardiola, în februarie.

P.S. Apropo de Fede Valverde și de trofeul de jucător al finalei pe care l-a primit. E foarte interesant cum aproape toți cei care au jucat fotbal, inclusiv Simeone, aplaudă faultul său la Morata, în vreme ce mulți dintre cei care n-au jucat fotbal apelează la principii. Eu cred că, într-un fel, ambele tabere au dreptate, fiecare însă vede situația în felul său.