Înaintea derby-ului de sâmbătă, Diego Simeone pierduse ultima dată pe ”Santiago Bernabeu” (în Primera) în 2012. Pe banca Realului stătea Mourinho, care, între timp, a plecat, a luat un campionat și o Europa League și a fost și demis de două ori. Iar la Real, pe acel scaun, s-au mai așezat Ancelotti, Zidane, Lopetegui, Solari și iar Zidane, în vreme ce muzeul de pe ”Bernabeu” s-a îmbogățit cu 4 trofee Champions League. Sâmbătă s-a întâmplat să piardă din nou și deja sunt din ce în ce mai mulți cei care cred că, poate, a venit momentul schimbării. Nimic nu e etern pe lumea asta, iar Cholo pare să fi ajuns la fundul sacului din punct de vedere al găsirii elementelor motivaționale pentru un lot ce dă din ce în ce mai multe semne de sufocare. E un pic straniu să te gândești la un Atletico fără Cholo, exemplele Wenger și, mai ales Sir Alex (de care aminteam tot aici, săptămâna trecută), ultimii tehnicieni identificați până la ultima celulă cu clubul, nu prea oferă motive de optimism pentru viitor, dar nici prezentul nu e un generator de sentimente pozitive.

Simeone a preluat un Atletico în criză profundă, l-a readus pe linia de plutire și l-a urcat aproape de nivelul marilor cluburi din Spania și Europa. Problema e că filozofia lui, apreciată sau detestată, nu-mi propun aici să lansez această dezbatere, consumă enorm din resursele mentale ale jucătorilor. Iar această strategie de tip ”singuri împotriva tuturor”, această victimizare perpetuă, nu se prea mai justifică în condițiile în care Atletico a dat peste 120 de milioane de euro pentru un jucător. Eliminată din Cupă, o posibilitate relativ bună de a salva un sezon, la mare distanță de lupta pentru titlu și cu serioase dificultăți în a prinde locul 4, Atletico are și ghinionul de a juca în Champions League contra celei mai bune echipe din lume în acest moment. În fața lui Simeone se conturează 3 luni suficient de nervoase, aproape depresive, care ar putea conduce spre orice decizie.

CUM A CÂȘTIGAT ZIDANE UN DERBY PE CARE-L PIERDEA

Rămânem derby-ul de sâmbătă. Un derby pe care Zidane a fost pe punctul să-l piardă, urmare a deciziilor luate, dar pe care tot Zidane l-a câștigat, urmare a deciziilor luate. E o teorie în fotbal care spune că dacă un antrenor face schimbări la pauză recunoaște implicit că a greșit strategia inițială. Se pare că Zidane n-are nicio problemă în a-și recunoaște erorile. De fapt, la cât a fost de mare ca fotbalist și la cât e de mare ca antrenor (îndrăznesc să anticipez că antrenorul Zidane îl va depăși pe jucătorul Zidane) nici n-ar avea motive. Plus că orgoliu au doar fraierii, iar Zizou chiar nu e fraier. Sâmbătă a făcut două schimbări care au condus spre succes, a modificat un desen tactic păgubos într-unul productiv, iar golul victoriei ai venit în urma celei mai simple faze ce există în acest sport: centrare din bandă a fundașului, reluare a atacantului și gol.

FENOMENUL HALAND, VIITORUL ÎNCEPE AZI

Am tot omis până acum să scriu despre acest adevărat fenomen numit Erlin Braut Haland. Mi-a fost teamă, pesemne, să nu mă hazardez în elogii, dar copilul (n-are încă 20 de ani) chiar merită. Sper totuși să nu mă aventurez spunând că viitorul începe azi, cu acest norvegian zburător, al cărui nume se pronunță fix ca țara ce tocmai a renunțat la această titulatură, cu un fizic greu de definit, ce-l face câteodată să pară împiedicat, dar care nu-l împiedică să dea și goluri complicate. Dincolo de fizic, talent și alte calități native, Haland beneficiază și de acel caracter nordic, acea indiferență în fața posibilelor critici și acea lipsă de stres în fața unor eventuale erori transformându-l deja într-un marcator feroce. Care pare că dă goluri simple, dar dacă veți întreba orice atacant vi se va răspunde că e cel mai greu lucru să te poziționezi astfel încât să dai goluri simple. Iar Bundesliga îi oferă norvegianului cea mai sigură pistă de decolare spre stratosfera fotbalului.

P.S.

Apropo de atacanții viitorului. Sâmbătă am asistat la încă o ieșire nervoasă a lui Mbappe față de Thomas Tuchel. Kylian s-a supărat că a fost schimbat, deși finalul era aproape și scorul era 5-0 pentru PSG. N-am să înțeleg niciodată ce motive de supărare să ai într-un asemenea context. Atmosfera la Paris e clar proastă, iar ăsta nu-i un semn bun, pe de altă parte, mi se pare că Mbappe a început să derapeze spre un bibelou sclifosit, cu ifose. Ori vrea să plece și caută motiv, ori prietenia cu Neymar îi afectează grav comportamentul. Grea temă pentru qatarezi, să recunoaștem!