După ani de dictatură a lui Juventus, fotbalul italian se poate bucura, în sfârșit, de ceva mai mult suspans, de ceva mai multă incertitudine. Cel puțin asta e impresia după acest Lazio-Inter de duminică, un meci câștigat de laziali, care au mai dat încă un răspuns la întrebarea dacă, finalmente, se pot implica în lupta pentru titlu. În momentul acesta al sezonului, când încă n-a început aglomerația lunilor decisive în competițiile europene, Lazio pare, dintre cele 3 candidate, cea mai liniștită, cea mai proaspătă, cea mai naturală.

Nu știu cum e plătit Simone Inzaghi, presupun că nu pe drept de autor, dar ar putea lesne să ceară lucrul ăsta. Fiindcă Lazio de azi e o echipă de autor, desenată de Simone Inzaghi după ideile pe care le are și după ce i s-a pus la dispoziție. Dacă luăm și comparăm om cu om, post cu post, Lazio e cam cea mai slabă valoric dintre cele trei. Nu cred că există cineva de la Lazio despre care să spui cert că ar fi titular la Juve sau la Inter. Nici măcar Immobile, la care știu că vă gândiți cu toții, dar, hmm, în locul cui să-l pui în atacul lui Inter între Lukaku și Lautaro, sau la Juve , între Cristiano, Pipita și Dybala. Meritele lui Simone Inzaghi sunt maxime, căci se vede că Lazio e o echipă bine antrenată, care știe ce joacă și are ideile clare, cu o liniște mentală coborâtă din postura de outsider în care se află, căci nimeni la Formello nu va face o dramă dacă echipa nu va lua campionatul.

Îmi amintesc că așa s-a zis și de Atletico, în 2014, că nu are lot de titlu. De Leicester cred că e inutil să mai amintesc. Câteodată fotbalul oferă și momente când valoarea individuală nu-i decisivă și coboară în plan secund, lăsând loc stării de spirit. Principalul argument împotriva lazialilor vine din puțin ofertanta bancă de rezerve. În general Simone Inzaghi folosește același nucleu, dar acum are marele avantaj că și poate s-o facă, fiindcă joacă din săptămână în săptămână, spre deosebire de Juve și Inter.

ȘI-A TOCIT GHEARELE BĂTRÂNA FELINĂ?

Ca să citez un titlu de pe vremuri, Juventus a învins, dar n-a convins. Cu ”Bătrâna Doamnă” se întâmplă ceva ciudat, căci normal ar fi fost ca la final de februarie echipa să aglutineze filozofia lui Sarri, iar Sarri să înțeleagă cu cine are de-a face. Ori, dimpotrivă, el tot spune că încă încearcă s-o facă, iar asta nu-i în regulă. Pe măsură ce trec etapele, senzația e că Juve a făcut pași mari înapoi în ceea ce privește jocul, iar Sarri, în loc să le redea unora plăcerea fotbalului, motiv pentru care a și fost adus, mai rău îi încorsetează. În ultimii ani, Juve a părut o felină din ce în ce mai leneșă, care-și scotea ghearele doar când mirosea pericolul. Lupta pentru teritoriu e acum ceva mai aprigă, căci poziția dominantă a bătrânei feline e mai amenințată de cei care stăteau în umbră până acum și-și acceptau statutul. E foarte posibil ca ghearele acelea să se fi tocit, instinctul să se fi diluat un pic, iar oponenții să nu mai fie la fel de intimidați.

CLOPOȚEI DE ALARMĂ PENTRU ZIZOU

Dacă despre Barcelona-Getafe nu prea am ce să comentez, căci s-a jucat în linia clasică a partidelor în care e implicată Getafe (cred, cel mai bun colectiv din Spania, acum), o scurtă remarcă după Real Madrid-Celta 2-2. Madrilenii au primit două goluri aproape identice, cu mișcări între linii și pase filtrante ale adversarilor, ceea ce ar trebui să-l preocupe pe Zidane în perspectiva duelului cu City. Iago Aspas, Rafinha și Denis Suarez au sunat ceva clopoței de alarmă, căci profilul lor e mulat foarte bine pe cel al băieților lui Guardiola. Cine crede că pedeapsa primită o transformă pe City într-o echipă mai vulnerabilă greșește, dimpotrivă, cred că va fi o motivație suplimentară.

P.S.

Liverpool, 103 puncte în Premier League din ultimele 105 puse în joc. Jurgen Klopp aproape că a vulgarizat o competiție ce făcea din echilibru un element de mare laudă.