”Vedi Napoli e poi muori”. De la Goethe încoace mulți au folosit acest dicton, cu care napoletanii se mândresc peste măsură, chit că, mai nou, se zice că de fapt fraza ar fi fost ”Vedi Napoli e poi Mori”, fiind vorba despre o localitate, Mori, care l-ar fi impresionat pe poet la fel de mult. ”Vedi Napoli e poi Messi” cred că ar putea fi o caracterizare numai bună a acestei partide de marți seară dintre Napoli și Barcelona, ce părea, la momentul tragerii la sorți, mult mai descentrată, mult mai dezechilibrată.

La primul lui meci în templul lui Diego Maradona, cu inerentele comparații pe care toată lumea le face între ei, Messi a părut mai degrabă copleșit de emoția de a călca pe gazonul făcut celebru de cel care i-a fost idol. Pentru că, da, și idolii au idolii lor, iar Maradona a fost, este și va rămâne idolul lui Messi, cel cu care Lionel se va compara mereu și cel pe care va dori să-l depășească. Între Messi și Cristiano Ronaldo e o competiție ce ne-a ținut captivi un deceniu, între Messi și Maradona e cu totul altceva. Pentru că Maradona e motivul pentru care Messi s-a apucat de fotbal, pentru că Maradona e reperul oricărui argentinian, chiar și al unuia plecat de la 12 ani din țara natală în căutarea creșterii, la propriu și la figurat.

Dezbaterea e însă obositoare și ilogică, astfel că nu-mi propun s-o fac. Cine e mai mare între Messi și Maradona nu mă interesează prea mult, eu mă bucur că am apucat să-l văd cât de cât pe Diego, atât cât se putea, și mă bucur să-l văd pe Messi săptămânal, uneori chiar mai mult, fiindcă așa sunt vremurile astăzi. La Napoli însă discuția se poartă altfel, acolo Maradona e unic, e de neatins, poate și pentru că e singurul moment în care, fotbalistic vorbind, la Napoli s-a putut spune clar și răspicat: noi îl avem pe cel mai bun.

Marți seară, parcă și Messi a vrut să fie respectuos cu Maradona. Și să nu zgâlțâie prea tare soclul acestuia. Prestația lui, pe ansamblu, a fost mai degrabă discretă, condiționată evident de o partidă cenușie a Barcelonei. Însă condiționată, trebuie spus, și de felul în care Napoli, a se citi Gattusso, a ales să joace această primă manșă. Având în față o versiune aproape descompusă a Barcelonei, cu mari probleme de lot, de identitate și uriașe probleme la nivel instituțional, mulți poate că ar fi abordat partida cu ceva mai mult curaj. Pesemne că Sarri ar fi făcut-o, dar nu există nicio garanție că ar fi scos un rezultat mai bun decât acest 1-1.

Ideea lui Gattusso a fost simplă. Suntem disciplinați și solidari. Nu ne hazardăm, nu riscăm inutil, nu facem nici măcar pressing la Ter Stegen sau la fundașii centrali, stăm cuminți în fața careului nostru, le lăsăm lor mingea, dar avem mare grijă ca Messi să nu primească între linii și să nu poată se se întoarcă spre poarta noastră. Și așteptăm o eroare. Care nu are cum să nu apară, în condițiile în care Barcelona are atâtea probleme. Sigur, e o abordare simplistă a unei ședințe tactice, dar în mare cam așa s-a jucat.

Dar putea fi eficientă, mai ales în condițiile în care de când a venit Setien tactica Barcelonei pare a fi nu doar simplă, ci și simplistă: tiki taka și mingea la Messi. Iar ulterior, geniul lui Leo trebuie să decidă, fie dă el gol, fie dă pasă de gol. Pe ideea, dacă mingea e la noi, nu e la adversar, iar la calitatea individuală existentă în lot, pe lângă cea uriașă a lui Messi, oportunități trebuie să apară. La calitate individuală îl trec evident și pe Ter Stegen, cel mai bun om al catalanilor în acest sezon de Champions League. Și apropo de calitate individuală, ce putem spune de pasa lui Busquets la golul lui Griezmann, cu care a luminat o fază ce se anunța la fel de întunecată ca precedentele? Doar să-i dăm dreptate lui Vicente Del Bosque, care spunea că-n 2010 nu putea face din Spania campioană mondială fără Busquets.

Poate că sunt suporteri ai lui Napoli nemulțumiți de tactica aleasă de Gattusso. Rezultatul final și felul în care s-a jucat (”au avut un singur șut pe poartă”, amintea fostul mijlocaș al Milanului) parcă îi dau totuși dreptate. E riscant să joci pe contre cu Barcelona, sunt convins că riscul ăsta și l-ar fi asumat Atalanta lui Gasperini, dar Gattusso n-are la Napoli liniștea pe care ”Dea” i-o oferă lui Gasp. E totuși un 1-1 ce oferă speranțe pentru retur.

Cât despre Barcelona, e greu de găsit un astfel de moment în istoria recentă a clubului. Mulți amintesc de ultimul sezon al lui Rijkaard, dar atunci echipa a ajuns în semifinalele Champions League, mulți amintesc de 2002-2003, ceea ce pare mai aproape de adevăr. Astăzi, semifinala pare o himeră, iar câștigarea trofeului pare de-a dreptul imposibilă, inclusiv pentru Messi, care a și recunoscut de fapt asta. În dublă manșă, dintre potențialele calificate, e greu de găsit un adversar cu care Barcelona să pornească drept favorită. Insist pe ideea de dublă manșă, căci o partidă unică, așa cum va fi cea de duminică, de pe ”Barnabeu”, oferă un alt context și poate oferi alte rezultate.

Despre Chelsea-Bayern, celălalt meci al serii de marți, prea multe comentarii nu se pot face. Bayern e mult prea tare azi pentru londonezii lui Lampard și e una dintre marile favorite pentru trofeu. Bavarezii au trecut exemplar peste problemele interne, schimbarea de antrenor a adus liniștea în vestiar și a readus un Thomas Muller într-o formă apropiată de cea din 2014, un complement ideal pentru un Lewandowski de-a dreptul imparabil. Lotul lui Bayern e generos, iar starea de spirit e propice unei explozii precum cea a tânărului Alphonso Davies, ce pare amestecul perfect de genă africană, curaj canadian și mentalitate nemțească. Nu pe el se bazează neapărat Bayern în luptele sale, interne și europene, dar e un reper de luat în seamă, căci se vede limpede că nu simte niciun fel de presiune.