Da, acesta e fotbalul! Greu de explicat de foarte multe ori, greu de descifrat, greu de integrat în diverse formule matematice ori geometrice. Acesta e fotbalul și de-aia ne și place teribil, de-aia ne gândim acum cu tristețe că e foarte posibil să se oprească. Fotbalul nu ține cont de repere, de logică, de statistici și de calcul al hârtiei. Iar câteodată nu are nici simțul realității.

Cei de la Liverpool, jucători, antrenori, fani, o simt pe pielea lor, astăzi. Ieri erau cei mai buni din lume, azi sunt integrați în statisticile surprizelor, căci oricum am da-o și oricum am analiza lucrurile, faptul că deținătoarea trofeului e eliminată încă din faza ”optimilor” e o mare surpriză. Liverpool părea echipa perfectă, era favorita numărul unu la toate casele de pariuri, avea toate atuurile de partea sa, inclusiv sau mai ales publicul.

Câteodată nu e de ajuns, se vede treaba. În special cu acest Atletico, mai ales cu acest Simeone. Dacă marți am văzut un Mourinho căruia cu greu i s-ar mai putea atașa titulatura de ”Special One”, miercuri l-am revăzut pe Cholo, care e cu adevărat ”The Special Sime-One”. Fiindcă acest succes și această calificare i se datorează. Din nou. Aura lui Diego Simeone crește pe măsură ce crește și disconfortul vizual al unora față de modul în care Atletico Madrid joacă unele partide. La fel cum crește și forța acestui grup pe care-l pregătește, pe măsură ce se întețește presiunea adversă. De parcă energia echipei se dublează la fiecare intervenție colosală a lui Oblak (omul meciului e miercuri, în opinia mea), de parcă se adaugă o viață în plus la fiecare ratare a rivalilor.

Pe Cholo poți să-l judeci în orice fel, poți să fi de acord cu stilul lui sau să nu empatizezi cu el, dar n-ai cum să-l ignori. El există și face parte din grupul select și restrâns al celor mai buni antrenori ai momentului, cei care au marcat prin performanțele și filozofia lor ultimii 10 ani. Nu-s mulți, cred că pot fi numărați pe degetele unei singure mâini, Pep, Klop, Zizou, poate Mou. Și Cholo. Diferit de primii 3 ca filozofie, dar în aceeași categorie din punct de vedere al pasiunii.

Dubla asta dintre Liverpool și Atletico eu am mai văzut-o. În 2016 s-a jucat un Bayern-Atletico aproape identic. 1-0 pe ”Calderon”, apoi o dominare cum rar se vede a lui Bayern, la Munchen. Aceea a fost, din nou e opinia mea, cea mai bună versiune a bavarezilor sub comanda lui Guardiola și-mi pare un pic rău că n-am putut vedea atunci o finală la Milano între acel Bayern și Realul lui Zizou și Cristiano. La 1-0 pentru Bayern, Thomas Muller a ratat un penalty, apoi Cholo a făcut o schimbare, introducându-l în teren la pauză pe Ferreira-Carrasco. Care a dat golul de 1-1 și a calificat pe Atletico mai departe.

Nu-i așa că vă sună cunoscut deja? 1-0 pentru Atletico în tur, cea mai bună versiune a lui Liverpool sub comanda lui Klopp, dominare cum rar se poate vedea pe ”Anfield”. În loc de Muller îl punem pe nefericitul Adrian, iar în loc de Ferreira-Carrasco îl punem pe Llorente. Care a dat două goluri și-o pasă de gol.

Se poate vorbi de noroc. Sau de ghinion. Unii vor spune că a pierdut fotbalul, uitând că fotbalul ăsta are două faze, atac și apărare. Unii vor face teoria meritului, uitând că-n Champions League, la acest nivel, cu echipe destul de apropiate valoric, detaliile fac diferența. Și uitând că, de multe ori, roata se întoarce, azi beneficiezi de aceste detalii, mâine, nu. Cu Barcelona, anul trecut, toate detaliile au fost în direcția de atac a lui Liverpool, acum, cu Atletico, toate au fost în sensul celălalt.

”This is Anfield”, scrie acolo pe tunel, înainte ca jucătorii să iasă pe gazon. ”This is football”, scrie pe acest succes al lui Simeone în fața lui Klopp.