E luni dimineață și, în mod normal, aș fi trecut în revistă aici lucruri importante petrecute peste week-end în fotbalul european. Din păcate, lucrurile care se întâmplă nu-s vesele, dar tristețea asta am început s-o privim altfel acum. Săptămâna trecută am citit în ”El Pais” un editorial cu un titlu care m-a emoționat de-a dreptul: ”Eram fericiți și nu știam asta”. Acum suntem triști, dar o știm. Poate că e bine. Poate că vom învăța ceva.

Despre două personaje aș vrea să vorbesc în cele ce urmează. Lorenzo Sanz și Ronaldinho. Ați aflat pesemne despre dispariția celui dintâi, una din primele victime pe care acest virus ce ne-a dat viețile peste cap le-a făcut în fotbal. Avea 76 de ani, dar asta zău că nu contează, putea să aibă și 106, tot n-ar fi contat. Pentru cei care nu știu sau știu destul de vag, Lorenzo Sanz a fost președinte la Real Madrid fix înaintea lui Florentino Perez, pe care cred că-l știe toată lumea. A fost președintele care a readus Madridul pe harta fotbalului european.

Pare straniu astăzi pentru mulți, sunt convins, dar în 1998 Real Madrid avea 32 de ani de când nu mai câștigase Cupa Campionilor Europeni. Cu Sanz președinte, trofeul a fost cucerit de două ori, în 1998 și în 2000. Cel din 1998 însă, acea finală de la Amsterdam cu Juve, a fost deosebit de important, căci a pus capăt unei obsesii și a deschis drumul performanțelor de azi. Sub mandatul lui au fost aduși o serie de jucători importanți, Roberto Carlos, primul dintre ”galactici” e pomenit acum de toți, dar n-ar trebui să-i uităm pe Mijatovic, pe Suker, pe Seedorf, pe Redondo, sub mandatul lui au crescut Raul, Morientes sau Guti și a apărut Iker Casillas. Și tot el a fost cel care i-a oferit lui Vicente Del Bosque șansa de antrena prima echipă, el l-a adus pe Fabio Capello, ca să pună ordine în vestiar și tot el l-a dat afară pe Jupp Heynckes, atunci în 1998, a doua zi după ce luase Champions League. Mai apoi, pentru că așa e viața asta făcută, i s-a întâmplat și lui, căci a părăsit scaunul de președinte imediat după Liga Campionilor câștigată în 2000. Nu l-a iertat pe Florentino Perez pentru acea manevră cu Figo, de la acele alegeri, și n-au mai apucat să se împace.

CUM SE TRADUCE FERICIREA?

Sâmbătă, Ronaldinho a împlinit 40 de ani. E o bornă importantă în viața oricărui bărbat, doar că pe Ronaldinho l-a prins într-o pușcărie din Paraguay. Ar trebui să fie o aniversare tristă pentru un jucător care a adus zâmbetul pe terenul de fotbal, dar ceva mă face să cred că pentru el nu e. Și-asta fiindcă ăsta a fost Ronaldinho, un geniu aproape neînțeles, singur în lumea lui, ce i se părea perfectă, cu plăcerile lui, cu nopțile lui mai lungi decât zilele, cu fratele lui mereu lângă el, sfătuindu-l, nu întotdeauna de bine.

Eu sunt trist pentru Ronaldinho și e posibil să nu fiu singurul care simte asta. Sunt trist pentru că n-a avut o carieră pe măsura acestui talent imens. Fotbalistul Ronaldinho a fost ca un copil lăsat să se joace mereu cu ceea ce-i place, bărbatul Ronaldinho a rămas tot copil și n-a fost capabil să facă diferența între bine și rău. Poate și pentru n-a avut copilărie, poate și pentru că n-a avut cine să-l învețe și să-i explice. E cunoscut un episod petrecut de Crăciun, în 2007. Un copac a fost doborât de vântul puternic în curtea casei sale. A chemat pompierii, iar aceștia au avut marea surpriză să-l găsească singur singurel, în vila lui uriașă de la Sitges, fără nimeni aproape, într-o zi de Sărbătoare în care cuvântul familie e esențial.

Nu cred totuși că Ronaldinho e trist. Pentru el, fericirea pare să aibă alte conotații. Cum ar fi 6 goluri marcate-n pușcărie, într-o miuță improvizată și cu ghete de împrumut. Lumea lui Ronaldinho are alte repere și poate că e bine să înțelegem asta. Așa va fi și la 50 de ani, așa va fi și la 60. Noi trebuie să rămânem cu fentele lui, cu pasele lui, cu golurile lui și cu acei dinți dezveliți într-un zâmbet contagios. În fond, geniile nu se nasc pentru a se pierde în derizoriu.