Trăim vremuri complicate și nu cred că e cazul să vă reamintesc din ce cauză. Și nici nu cred că există cineva care să nu fie afectat, în mică, mare sau foarte mare măsură, de tot ceea ce se întâmplă. Iar fotbalul nu e ocolit, căci nu are cum. Pe măsură ce zilele trec și pauza se lungește, încep să apară la suprafață problemele financiare ale unor grupări despre care bănuiam, până în ianuarie, că știu toate secretele economiei. Fotbalul părea o fabrică de bani ce avea legile ei, sistemele ei de siguranță, mecanismele ei de apărare. Părea.

Astăzi, brusc, ”La Casa de Papel” a fotbalului a fost atacată. Nu de virus și nici de o bandă dirijată (din afară) de un profesor ultradeștept, ci de panică. Panica de a-și vedea finanțele atinse, de a vedea banii cum se duc sau, mai degrabă, cum nu mai vin. Și, inevitabil, a venit vremea deciziilor. Și a reducerilor.

Nimic de comentat, veți spune. Cluburile de fotbal au procedat exact ca o multinațională pusă într-o situație asemănătoare. Iar fotbaliștii oricum primeau sume astronomice, de multe ori jenant de mari, chiar vulgare. Unele mai repede, vezi Juventus, Atletico ori Barcelona, altele mai târziu, vezi Real Madrid, societățile au reușit să ajungă la un consens cu cei în cauză.

Au existat însă și decizii controversate, unele foarte comentate și criticate. Scriam săptămâna trecută, tot aici, că abia aștept să văd cum vor acționa oamenii de conducere din fotbalul mare în această perioadă de criză. Și iată un exemplu. Liverpool. Fotbalistic vorbind, clubul arată impecabil. La nivelul comunicării în această perioadă, a transmiterii de mesaje de solidaritate și încurajare, de asemenea. Plecând de la Jurgen Klopp și ajungând la jucători, empatia a fost maximă. Imaginea pozitivă a fost însă repede ștearsă de o simplă decizie. Luată într-un birou, de niște finanțiști cu un excel în față și un calculator în dreapta.

Și la Liverpool s-a luat inițial decizia tăierilor. Dar, aici vine problema, nu la jucători. Ci la restul personalului, trimis într-un soi de șomaj tehnic, astfel încât statul să le plătească 80 la sută din salariu. Cu un plafon maxim fixat la 2500 de lire lunar, măsura era imposibil de aplicat la fotbaliști, pentru care o astfel de sumă e doar o glumă proastă. Nimic ilegal, doar un pic imoral, căci și-n Regat, ca peste tot, statul e obligat să sară în ajutorul firmelor care se confruntă cu probleme financiare în această perioadă. Liverpool însă a avut în sezonul 2018-2019 un profit de aproape 50 de milioane de lire, iar estimările pentru 2019-2020 mergeau către ceva asemănător, chiar o cifră un pic mai mare. Criza a apărut la jumătatea lui februarie, deci exista o marjă suficientă. Iar economia ce se făcea era de câteva sute de mii de lire, nu se echilibra în niciun fel o balanță.

Nu doar la Liverpool s-a luat o asemenea decizie, ci și la Tottenham. Un alt club cu un profit consistent în exercițiul bugetar 2018-2019. Londonezii n-au fost însă atât de atacați de presa engleză precum cei de la Liverpool, poate și pentru că imaginea transmisă mereu de ”Spurs” era a unui club fără scrupule atunci când venea vorba de bani. Liverpool în schimb era considerat un club aproape de oameni, un simbol al orașului (cu tot respectul pentru Everton). Capitalul de simpatie de care beneficia Liverpool în Anglia și pretutindeni, grație fotbalului generos și optimist prezentat pe teren, s-a diminuat un pic. Acel ”never walk alone”, transformat într-un motto pe ”Anfield”, a devenit brusc un ”walk alone”, căci lumea n-a înțeles, și pe bună dreptate, care sunt problemele financiare cu care se confruntă societatea Liverpool FC astfel încât toți oamenii din Regat, bugetul statului adică, să-i sară în ajutor.

Ulterior, decizia a fost corectată. Fotbaliștii au acceptat să-și reducă ei salariile astfel încât ceilalți angajați să poată fi plătiți la fel și-n continuare. Deficitul de imagine a fost însă creat, iar urmările sunt greu de descifrat acum. Criza de imagine poate fi la fel de complicată în viitor precum criza financiară.