Au trecut deja două săptămâni de când în Bundesliga se joacă acest miniretur post pandemie. Și cred că putem spune că primul examen a fost trecut cu succes. Nivelul fotbalului n-a fost cel de dinainte, dar nici atât de jos n-a fost precum se gândeau unii, plecând de la săptămânile de pauză pe care fotbaliștii le-au traversat. 

Dincolo de câteva observații de ordin statistic – gazdele câștigă mult mai puține partide, avantajul terenului propriu devenind astfel mai degrabă o iluzie – ori de natură tactică – se dau mai multe goluri din faze fixe, ceea ce ar putea duce cu gândul la o oarecare teamă a fotbaliștilor de a avea contactele fizice din trecut la nivel de marcaj individual – există o dezbatere ce capătă contur și-n Germania, dar și-n alte țări unde cât de curând se va relua competiția.

E vorba aici de transmisiunile televizate. Cum la stadion încă nu se poate merge, ceea ce se vede la televizor a devenit subiect. Nemții au venit cu o inovație. La unele meciuri, poate ați observat că există o ambianță de stadion. Indusă dintr-un studio, care deocamdată nu se aude pe teren, respectând caracteristicile partidei, aplauze pentru gazde, fluierături pentru oaspeți, urale la gol marcat de gazde, tăcere la cel al oaspeților. Modelul a prins, iar acum spaniolii, italienii și englezii vor să-l implementeze și ei, eventual chiar cu îmbunătățiri.

Și aici începe dezbaterea. Pe care am făcut-o la o emisiune zilele trecute și care a generat păreri diverse. Ce e mai bine? Să asculți, în timp ce privești, o atmosferă ce se apropie de cea pe care o știai sau să descoperi ceva nou, inedit, acea gălăgie din teren, acele sunete ce vin din iarbă?

E limpede, un meci fără fani n-are același farmec. Luis Enrique zicea că e ca și cum ai dansa cu sora ta. N-a fost foarte inspirat, zic eu, care n-am soră. Dar fotbalul fără spectatori e realitatea acestor zile, nu ne-am dorit-o, dar trebuie să trăim cu ea. Fără să încerc să marginalizez părerea celor care apreciază acea ambianță falsă, mie mi se pare că naturalul acestor transmisii e mai în regulă. Avem ocazia să ascultăm acum lucruri pe care nu le-am mai auzit până acum. Și pe care nu le vom mai auzi, când stadioanele vor fi din nou populate. Acel sunet al balonului când pleacă din gheata jucătorului, acel scrâșnit ce rezultă când se mai ciocnesc apărătorile sau tibiile, felul în care sună o minge lovită cu capul, toate reprezintă o linie melodică pe care mulți abia acum o descifrăm.

Iar apoi vin dialogurile. Acele indicații de pe margine sau din teren, acele încurajări pe care și le adresează fotbaliștii, eventual reproșurile. Inclusiv țipetele îndreptate spre arbitru sunt interesante, cu ocazia asta descoperim ce e trăiește un cavaler al fluierului timp de 90 de minute. O atmosferă falsă e chiar asta, un fals. Un fals ce ar trebui să mascheze o realitate, o tentativă de a-i oferi privitorului senzația că totul e la fel ca înainte. E ca o bere fără alcool.

Știu, toată discuția de mai sus va trebui făcută altfel atunci când vine vorba de Liga 1. Bagajul nostru de cuvinte inferioare n-are rival, dar nu e ceva ce nu știm, în fond trăim cu asta de când lumea. Poate că noua realitate îi va determina pe unii mai slobozi la vorbire să fie ceva mai atenți. Mă tem însă că va trebui să ne obișnuim. Și să ne facem că nu auzim.