Fotbalul acestei perioade ne-a oferit, printre altele, și o neobișnuită senzație că orice se poate întâmpla, că totul e posibil. Condițiile în care se joacă, decorul, viteza în care se succed partidele reprezentau argumente pentru cei care promovau dubiile în loc de certitudini. De exemplu, sâmbătă seară, în pauza meciului dintre Juventus și Atalanta, posibilitatea ca ”Dea” să câștige ”scudetto” înflorise în mintea multora.

Fuseseră 45 de minute în care Atalanta se arăta în fața tuturor drept echipa cea mai în formă din Serie A. Echipa cu cel mai bun și frumos fotbal din Italia. În caz de victorie, echipa lui Gasperini se apropia la 6 puncte de Juve, iar calendarul până la final nu era deloc banal pentru ”Bătrâna Doamnă”. De foarte puține ori în ultimii ani lăsase Juve impresia de inferioritate, pe teren propriu, așa cum a făcut-o sâmbătă, în prima repriză cu Atalanta. Poate doar Real Madrid, la acel meci de la Torino, cu foarfeca lui Cristiano, să fi oferit o imagine similară. Sunt convins că mulți fani ai lui Juve au trăit pauza cu suficientă preocupare, verificând din nou calendarul și așteptând o reacție de orgoliu.

Despre Duvan Zapata spusese nu demult Bonucci că e cel mai dificil de marcat adversar direct. Despre Papu Gomez s-ar putea spune multe, dar eu vă invit să revedeți pasa de gol dată lui columbianului sâmbătă seară și să căutați apoi pe youtube acel celebru ”Clasico” Real Madrid-Barcelona 2-6 din 2009. Veți regăsi acolo o înșurubare aproape identică a lui Xavi, înaintea unei pase decisive asemănătoare pentru Messi. Papu Gomez nu e Xavi, are 32 de ani și nu va ajunge la performanțele catalanului. Dar este un element definitoriu pentru această echipă ”de autor” a Atalantei și ceva mă face să cred că el nu ar străluci la fel de mult dacă ar forța o plecare în altă parte.

Da, Atalanta e o echipă în stare de orice! Să subordoneze pe Juventus în prima repriză, dar și să comită două hențuri stupide în propriul careu și să ducă meciul spre un 2-2 ce înseamnă un pas uriaș făcut de torinezi spre un nou ”scudetto”. La momentul bilanțului vom avea timp să analizăm acest sezon cât se poate de atipic făcut de Maurizio Sarri și ai lui.

Apropo de Sarri. Care, în paranteză fie spus, a corectat anumite aspecte în pauza meciului de sâmbătă. Pare un antrenor din același aluat cu Gasperini. Căruia haina unui club mare îl strânge puțin la umeri. Vă amintiți de fotbalul lui Napoli cu Sarri pe bancă. Erau elogii din toate părțile și toată lumea se întreba ce va face el atunci când va urma pasul la o echipă mai importantă. Și s-a văzut, mai întâi la Chelsea, acum la Juve. A luat trofee pe ”Stamford Bridge”, pesemne va lua și la Torino, dar n-a intrat pe sub pielea fanilor ca la Napoli. Cu Gasperini cred că s-ar întâmpla la fel, dacă s-ar decide să plece.

În februarie, când virusul abia își încorda mușchii, scriam tot aici că e bine că există Atalanta! Era după acel meci cu cântec în fața Valenciei, de la Milano. Rămân la aceeași părere. Într-un fotbal condiționat de bani, Atalanta e oaza de normalitate. E echipa pe care toți o simpatizează, cu atât mai mult acum, căci reprezintă o provincie atât de greu încercată, poate și pentru că nu e adversarul nimănui, în care ne regăsim cu toții. Ceva îmi spune că PSG are motive serioase să se teamă de duelul cu această gașcă nebună din Bergamo.