Un băiat de 24 de ani născut la Paris, cu tatăl mare fan al Parisului, deprinde fotbalul la academia Parisului și dă cel mai important gol al carierei în prima finală a Parisului în competiția creată la Paris. Dar golul e împotriva Parisului, pentru că fotbalul ăsta poate fi uneori atât de cinic, atât de nemilos. 

E la îndemână acum să spui că victoria Bayern-ului împotriva PSG-ului e, de fapt, succesul fotbalului natural împotriva fotbalului artificial, dopat financiar dintr-o pungă fără fund de petro-dolari. Deși Bayern nu e neapărat exemplul de club ”virgin” și e suficient să oferim exemplele lui Lewandowski și Goretzka, momiți la final de contract cu salarii foarte mari. Sau clauza lui Gotze, plătită înaintea finalei. Putem să oferim și exemplul cantonamentelor ”cadou” ale bavarezilor fix în Qatar-ul ce are o certă doză de aproximație atunci când vine vorba de drepturile omului, de contractul de sponsorizare cu compania aeriană a acestui stat, de cele 80 de milioane plătite pentru Lucas Hernandez, de felul în care controlează piața fotbaliștilor din Germania, cu metode uneori dictatoriale. Nu, Bayern nu e deloc un club fără pată, e un colos care a trebuit să se adapteze vremurilor, pentru a nu-și risca prestigiul fotbalistic.

Căci, totuși, despre asta e vorba. Iar prestigiul bavarezilor a mai crescut un pic după acest sezon excelent, cu un final fabulos. Rar găsești în ultimii ani o câștigătoare de Champions League în dreptul căreia să nu poți adăuga niciun ”dar”. Rar am văzut o echipă care să transmită o asemenea senzație de superioritate. La nivel individual fotbaliștii lui Bayern sunt foarte buni, la nivel colectiv însă devin o mașinărie infernală.

Atunci când PSG miza pe Neymar, probabil cel mai creativ jucător din lume, și pe Mbappe, probabil cel mai exploziv jucător din lume, Bayern vorbea despre un concept valabil de când lumea: colectivul. Gestionat perfect de acest Hansi Flick, dovada vie că un bărbat poate descoperi succesul în viață și după 50 de ani. Bayern a fost ”uber alles” nu pentru că a avut cei mai buni și scumpi fotbaliști posibil, ci pentru că a avut o echipă unită, vorbind aceeași limbă, înțelegând că Everestul se escaladează și cu multă suferință. Apropo, când o să mai fiți tentați să spuneți că la o echipă mare antrenorul nu contează, vă rog să vă aduceți aminte de Hansi Flick. Cum era Bayern când a fost pus el și cum arată acum, după 34 de victorii în 36 de meciuri și 108 goluri marcate.

Cât despre PSG, nu știu dacă se va mai întâlni cu o astfel de oportunitate. Cred însă că ideea de a ”franțuzi” echipa pe care, se zice, o are Leonardo e excelentă. Parisul trebuie să fie emblema Franței, campioana mondială, nu echipa de al cărei eșec se bucură jumătate de țară.

A existat totuși un pic de nedreptate în această finală. Jucătorul meciului n-a fost Kingsley Coman, cu tot golul pe care l-a dat. Ci Thiago. Am văzut un adevărat recital al acestui jucător pe care Barcelona l-a dat pentru că n-avea fizic și se accidenta ușor. Și pe care se pregătește să-l ia acum Klopp. Chestie de pregătire, cum ar veni.

Sincer, mie mi-au plăcut lacrimile lui Neymar de la sfârșit. Nu în sensul că m-am bucurat, n-am aplecarea asta spre cinism. Atunci când suferi că nu-și iese ceva înseamnă că-ți pasă, înseamnă că ai și un pic de suflet și că încă nu ți-a fost cucerit de milioanele de euro. Și mi-a plăcut enorm gestul lui Alaba, care s-a grăbit să-l consoleze atunci când colegii lui urlau de fericire. Asta înseamnă să fii campion, asta înseamnă să fi om.