Nu știu alții, dar eu am fost chiar optimist înaintea meciului din Islanda. Poate că și pentru că așa e firea mea, chestie de zodie, caut mereu să găsesc ceva pozitiv în orice, dar și pentru că existau unele motive. Spre deosebire de alte partide de genul ăsta. De exemplu, cu Suedia, anul trecut, n-am avut speranțe, mi se părea că doar un accident ar face să ne calificăm, mai ales că urma să jucăm și cu Spania. Care Spania ne-a dat cu terenul în cap, ulterior. Dar de data, asta, cu Islanda, chiar am avut.

Mi se părea că se vede ceva, că se vede o schimbare, un aer mai proaspăt față de cel îmbâcsit cu care ne obișnuisem. Un pic mi se pare și-acum, dar doar un pic, posibil să fie tot de la zodie. Mi se părea că există o idee, un alt stil de abordare, fuseseră două partide înainte în care ”naționala” noastră n-a arătat rău. Pauza asta competițională ne ajutase din punctul ăsta de vedere, Mirel Rădoi (care nu cred că merită o avalanșă de critici și ironii acum, dar voi reveni la el) avusese timp să-și cunoască jucătorii, care, la rândul lor, avuseseră timp să-l cunoască pe el, să-i înțeleagă ideile. Mai era și ”tineretul”, vara aceea frumoasă din Italia, de la care zău că n-a trecut o eternitate, ce ne alimentase un rezervor al speranțelor cam gol, cu multă mizerie la fund (sau la fond), care cam gripa motorul.

Iar Islanda, țara asta de gheață, mă amăgeam eu, nu era Franța, nu era Anglia, Spania, Germania. Și nici nu e, chiar dacă a făcut încă un pas spre al treilea turneu final consecutiv la care ar participa. I-am comentat și analizat în ultimul timp pe islandezii ăștia, cu care Hagi, Ilie, Gică, Dan și ceilalți se distrau acum vreo 25 e ani, le-am observat calitățile și stilul. Le-am remarcat în primul rând disciplina, apoi experiența și nu în ultimul rând mentalitatea. Mă bazam însă că au îmbătrânit, că s-au așternut anii peste ei, că nu mai au aceeași vigoare. Ilie Dumitrescu, la fel de optimist ca și mine de altfel, făcea o comparație cu Generația de Aur: ”Și noi în `98 eram aceiași ca-n `94, dar nu mai eram aceeași echipă. Apoi, în 2000, nici atât”. Foarte corectă observația, spuneam eu în emisiune.

Foarte corectă, dar mai apoi, după meci, în timp ce digeram amarul eșecului, mă gândeam la un lucru. Ilie avea dreptate, dar la noi asta se vedea la turneele finale, nu în calificări, acolo, în preliminarii, aveam rar emoții. E posibil să se vadă și la ei, dar asta zău că nu mă interesează.

În fine, chiar am crezut că putem să ne depășim condiția, că putem și noi să arătăm că avem caracter, că știm și altceva în afară să ne plângem că ne-au furat arbitrii, că n-avem bani și că, în general, soarta ne e potrivnică. Sau că putem fi altceva decât frustrați.  Chiar am crezut că ”tricolorii” vor reprezenta spiritul acelor oameni care nu vor să renunțe, spiritul acelor oameni care nu vor să se simtă mereu inferiori, spiritul acelor oameni care își cunosc valoarea, spiritul acelor oameni care au primit o educație și o dau mai departe, spiritul acelor oameni care au muncit și vor munci corect, pentru că asta știu să facă. Sunt mulți din aceștia în România, foarte mulți, dar n-au curajul să scoată capul și să ridice vocea, pentru că știu că o fac degeaba.

Din păcate, am crezut degeaba. Islanda a rămas o țară de gheață, noi avem gheață la mal.

Iar de-acum înainte, mă tem că va trebui să ne obișnuim cu ideea că suntem o națiune de urna a treia. Care trage să nu coboare-n a patra. Mă tem din nou că nu doar fotbalistic, ci în general. Va trebui să ne obișnuim cu ideea că vor fi tot mai rare calificările, să vedem până la urmă ce reprezentăm cu adevărat.

Avem un stil ciudat de a privi lucrurile. Avem tendința de a ne crede mai tari decât suntem în realitate. Avem tendința de a crede că fotbalul românesc e în continuare cel al Generației de Aur. Căutați și vedeți la ce echipe evoluau ei și care era greutatea lor la acele echipe. Vremurile alea s-au dus, mai degrabă au fost un accident fericit în istoria plină de eșecuri pe care o are fotbalul românesc. Acea generație e o excepție și nu cred că se va mai repeta vreodată.

Nu cred că ar trebui să ne atingem de Mirel Rădoi. Am mai spus-o, nu l-am simpatizat deloc pe vremea când era fotbalist, dar acum îmi pare un băiat mult schimbat, matur, cu pasiune și idei. S-a alimentat din succesele de la ”tineret”, a învățat din eșecul perioadei FCSB, cred că va învăța și din acesta. Acum, că a trecut presiunea, ar trebui lăsat să facă acel schimb de generații de care tot vorbim. Ar trebui lăsat să meargă pe mâna celor care l-au ajutat până la urmă să devină selecționer. E facil să tragem în el, să-i demolăm ideile ori formula de start, pe criterii subiective și, deci, discutabile (serios acum, chiar credeți că dacă juca Bancu în loc de Camora revoluționa meciul ăsta? Vorbim de Bancu, nu de Alphonso Davies). Să le mulțumim celor care au îmbrăcat tricoul echipei naționale în ultimii ani, să le urăm succes în carieră, dar și vizionare plăcută în fața televizorului la următoarele meciuri. Și dacă o fi să uimească lumea cu prestațiile lor în viitor, poate o să ne răzgândim. Sincer, mă cam îndoiesc.

L-am văzut pe Ianis în repriza a doua. Posibil să fiu eu subiectiv, căci mie îmi place, dar mi s-a părut că singura pasă de fotbal european din meciul ăsta a fost dată de el. Aceea pentru Pușcaș, care și el mi-a plăcut, apropo, mult mai mult decât acest Alibec ce întruchipează perfect imaginea românului plin de talent, dar gol de ambiție. L-am văzut pe Ianis și mi-am adus aminte de taică-su. Și de ce spunea el atunci, în 1998, povestea cu statuile, ușor exaltat, dar și cu destul simț de anticipație.

Când s-a retras Hagi, o țară întreagă a plâns alături de el. Când s-a retras Chivu, o țară întreagă a plâns de dorul lui Hagi.

Astăzi, cine este căpitanul echipei naționale? De la asta trebuie să plecăm atunci când vorbim de viitor și, eventual, de o identitate.