Tocmai a trecut primul mijloc de săptămână plin de dueluri europene și parcă senzația e alta, nu credeți? Orice ar face echipele naționale, nu pot să ridice nivelul de emoție și adrenalină la cotele pe care le avem atunci când joacă echipele de club.

Ar fi multe lucruri de spus și de scris după aceste trei zile pline, dar cel mai important lucru, cred, e că meciurile s-au jucat, n-au fost amânări, chiar dacă în unele locuri antrenorii au mai avut probleme de efectiv. Pe anumite stadioane am văzut și spectatori, ceea ce a fost reconfortant și ușor optimist într-o perioadă atât de plină de pesimism.

Scriu rar despre fotbalul românesc și despre echipele românești. Includ aici și ”naționala”. O fac alții și e suficient. Dar eu zic că merită, la începutul acestui text, să-mi scot pălăria în fața lui Dan Petrescu. Pe care l-am mai ”înțepat” prin emisiuni, dar pe care n-am încetat niciodată să-l consider cel mai bun antrenor din România. Cu stilul lui de dinainte de partide, când vede în adversar, indiferent de calibrul acestuia, o echipă de temut și mereu favorită, Dan Petrescu reușește să-și mobilizeze vestiarul și să-l mențină conectat la maximum.

Rămânând în zona ironiei, cred că dacă ar trebui să joace cu Bayern, ”Bursucul” ar începe direct să plângă la conferința de presă. Dar deja ne-am învățat cu el și parcă nu mai privim atât de încruntați ceea ce spune. Ne-am obișnuit însă și cu rezultatele bune scoase de CFR Cluj în Europa League, care rămâne o competiție mai pe nivelul nostru decât Champions League. Acum CFR a câștigat la Sofia în fața unei echipe, nu contează prea tare pentru noi dacă adevărata ȚSKA ori ba, asta e problema bulgarilor, care a investit mult și dă salarii peste cota zonei geografice din care face parte. Dan Petrescu a făcut din CFR în aceste confruntări europene un soi de Atletico Madrid (de acum 4-5 ani, nu cel de-acum), o echipă foarte disciplinată, excelent așezată pe reperele defensive și care profită enorm de fazele fixe, lucrate pesemne insistent la antrenamente. Văzând cum arată grupa și văzând și felul în care au arătat viitoarele adversare, CFR are o bună șansă de a merge din nou în primăvară, ceea ce, repet ce-am spus mai sus, la nivelul în care este fotbalul nostru acum, ar fi o mare realizare.

PARISUL E MEREU O IDEE BUNĂ

Am avut două surprize în această primă rundă din Champions League. Cel puțin așa cred eu. Prima ar fi victoria lui Manchester United în fața PSG-ului sau eșecul parizienilor în fața lui United, depinde cum vreți să puneți problema. Pentru Solskjaer, Parisul pare un loc magic, în care-și găsește inspirația și ia cele mai valabile decizii. La Paris, în martie 2019, după un succes și o calificare de nimeni anticipate, norvegianul și-a câștigat dreptul de a deveni din interimar antrenor confirmat, cu un contract lung și liniștitor pentru siguranța lui. Acum, după o nouă victorie, acțiunile sale au crescut din nou, tocmai când se vorbea destul de aprins de posibilitatea debarcării.

Dacă în 2019 a fost vorba și de mult noroc, de data asta nu prea există urme de îndoială în privința victoriei. United a arătat surprinzător de bine pe ”Parc des Princes”, dacă ne raportăm la imaginea oferită în Premier League, poate cu excepția victoriei de la Newcastle, de dinaintea deplasării în Franța. Deși mulți cred că au strâmbat din nas văzând-o, Solskjaer a ales bine și formula de start, inclusiv titularizarea lui Tuanzebe, care nu mai jucase din decembrie, dar și schimbările, păstrarea lui Pogba pentru final dovedindu-se o mutare de-a dreptul câștigătoare. Iar faptul că la ambele victorii, 4-1 la Newcastle, 2-1 la Paris, United a avut două autogoluri, marcând practic și pentru adversari, poate fi o anecdotă, dar poate că e și vorba de o nouă stare de spirit. Solskjaer are acum misiunea să mute entuziasmul din Europa către Premier League, căci United e momentan pe locul 15, mult mai aproape de retrogradare, iar în fața norvegianului stă un alt examen. Pe ”Old Trafford” vine Chelsea, campioana transferurilor din vară, dar care încă n-a făcut un meci mare în acest sezon.

Despre PSG, puține ar fi de spus. Pare a fi sezonul de totul sau nimic pentru parizieni, în principul ultimul în care se mai pot bucura de această spectaculoasă alăturare Neymar-Mbappe. Ambii termină contractul în 2022 și e foarte posibil că măcar unul dintre ei, dacă nu cumva amândoi, să plece în vara viitoare. În acest context, pare a fi la fel de logică ideea pe care Leonardo a avut-o după finala Champions League, de a-l înlocui pe Tuchel. Simțea Leonardo, pesemne că simte și-acum, că e nevoie de altceva și de altcineva, cu alte idei și altă filozofie de joc decât cea pe care o transmite PSG acum: mingea la Neymar și-apoi decide el. Cu o deplasare la Leipzig la orizont, semifinalistă totuși de Champions League în sezonul trecut și lider acum în Bundesliga, peste ”balaurul” Bayern, perspectiva a 0 puncte după două meciuri nu e chiar cel mai optimist scenariu pentru parizieni, într-o grupă suficient de grea, unde nu sunt, ca-n altele, doar două nume mari care se luptă pentru locul 1.

ZIDANE, VINOVATUL DE SERVICIU

Aceleași perspective sumbre încep să apară și la Madrid. Realul lui Zidane a oferit marea surpriză a mijlocului de săptămână, deși cred că mult mai corect ar fi să spun că Șahtior a oferit-o, mai ales în condițiile în care a jucat, cu atât de multe absențe. Madridul este însă echipa urmărită cu lupa, iar prestații precum cea de miercuri, care vine după una aproape identică în campionat, aduc după sine un ocean de comentarii. Dar și de critici la adresa antrenorului.

Zidane trăiește pe pielea lui ceea ce Mircea Lucescu spunea acum mai bine de 30 de ani: ”Ești la fel de bun ca ultimul tău rezultat”. Eu cel puțin la el am auzit această teorie, văd și-acum acest titlul pe coperta unei reviste din acea epocă. Mai știe sigur Zidane și că memoria în fotbal nu e scurtă, ca-n alte domenii, ci nu există de-a dreptul. Astfel că amintirea celor trei Champions League luate consecutiv ori a titlului recent câștigat în Primera nu-i pot asigura lui Zizou un confort prea îndelungat.

De unde acum ceva vreme era ”Feli-Zidane”, azi a devenit ”Excentri-Zidane”, apropo e felul în care a creionat formulele de start și tactica în ultimele două partide. Sunt caracterizări venite de la o aceeași persoană, un jurnalist din Madrid, cunoscut drept un mare fan. Iar o întrebare pusă de el suporterilor, ”Vă mai amintiți care a fost ultimul meci în care ați fost entuziasmați de jocul echipei?”, capătă sens, căci cam așa e, e greu de descoperit, de când Zidane a revenit pe bancă, o prestație cu adevărat încântătoare. Nici măcar în ”Clasico” din martie, câștigat cu 2-0, n-a fost.

Real Madrid e clubul ce l-a dat afară de două ori pe Fabio Capello după ce luase campionatul pentru că fotbalul oferit de echipă era urât, în ciuda succeselor. Zidane știe asta, dar de ceva vreme pare prizonier al unui sentimentalism ușor exagerat față de anumiți jucători din garda veche, deși această gardă veche a rămas fără cel mai important om, Cristiano, ale cărui goluri s-au dus odată cu el și parcă nimeni altcineva nu mai e în stare să le marcheze.

Acum urmează ”Clasico” și, paradoxal, campionatul poate reprezenta un bun medicament. Am spus paradoxal fiindcă de regulă era invers, la Madrid rănile din Primera se pansau în Europa. Zidane are statistici excelente ca antrenor împotriva Barcelonei și asta îi oferă un punct de plecare, mai ales că nici adversarul de pe cealaltă bancă nu e într-o situație prea confortabilă. Dacă am fi la șah am spune că remiza ar trebui solicitată încă din start de ambii combatanți și ar trebui foarte repede acceptată. La fotbal nu-i posibil așa ceva, dar în toamna trecută a fost la fel, teama de un eșec care să marcheze nedorit întregul sezon a fost mult mai mare decât dorința de victorie. Și a fost 0-0.

P.S:

Ați auzit cumva de Jens Petter Hauge? Poate unii da, dar destul de mulți nu. E norvegian, iar acum 29 de zile dădea un gol și o pasă de gol în meciul jucat de Bodo Glimt cu Milan, în tur preliminar de Europa League. După câteva zile se transfera chiar la Milan. Iar joi, la Glasgow, cu Celtic, a dat golul de 3-1 pentru ”rossoneri”. Pe 12 septembrie a împlinit 21 de ani. Sunt convins că niciodată în scurta lui carieră n-a fost scos de pe teren după 30 de secunde.