Se zice prin Spania că mai rău decât ziua unui eșec în ”Clasico” e ceea ce urmează. Zilele de după, când orice înfrângere suferită în fața rivalilor e întoarsă pe toate fețele în mass-media. Cu consecințe de rigoare asupra stării de spirit a vestiarului. De data asta însă, pierzătorii, jucătorii de la Barcelona adică, au avut o șansă multiplă, un cumul de șanse mai bine zis, cu care au reușit să depășească rezonabil această perioadă agitată.

Întâi de toate, presa catalană s-a concentrat asupra penalty-ului care a decis în mare parte partida de sâmbătă. S-a marșat pe ideea că n-a fost, s-a scos la înaintare cunoscuta teorie a conspirației, s-au amintit alte avantaje obținute de Real Madrid de-a lungul timpului. Foarte puțin s-a vorbit despre carențele din jocul Barcelonei, despre haosul de la final provocat de schimbările lui Koeman. Apoi a venit demisia președintelui Bartomeu, cu toate implicațiile ce decurg de-aici. Și-apoi a venit meciul cu Juventus, de la Torino. Pe care, câștigându-l, cei de la Barcelona, începând cu Ronald Koeman și terminând cu Messi, incluzându-l aici și pe Griezmann, au făcut ca din ”Clasico” să nu rămână decât o parțială amintire neplăcută. Am putea doar să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat în aceste zile dacă acel penaltynu oferea dubii, dacă nu era demisia lui Bartomeu și dacă nu era etapă de Champions League.

MESSI ȘI PIRLO FĂRĂ CRISTIANO

Paradoxal, furtuna stârnită de anunțul președintelui Bartomeu parcă a liniștit apele în vestiarul Barcelonei. Care, chit că unii poate așteptau altceva, a jucat cel mai bun meci în acest sezon împotriva lui Juventus. De parcă nimic nu s-ar fi întâmplat acasă. Sau poate că tocmai ceea ce s-a întâmplat a domolit orice semn de furtună. Catalanilor le-a ieșit aproape totul, mai puțin transformarea în gol a numărului mare de ocazii avute, ceea ce dovedește că încă există problema marcatorului după plecarea lui Suarez, care așa cum era el garanta un număr rezonabil de reușite. Cam aceeași problemă cu golurile o are și Real Madrid, doar că acolo e ceva mai veche și se leagă de Cristiano Ronaldo.

Când s-a tras la sorți calendarul toamnei, același gând cred că le-a trecut prin minte tuturor: uau, Messi vs Cristiano, din nou! Chit că Juve-Barcelona a fost nu demult o finală de Champions League. Atât de frumos a fost duelul celor doi coloși încât nu-l voiam terminat niciodată, iar ceea ce s-a întâmplat cu ei după plecarea portughezului de la Real Madrid lasă senzația că și lor le lipsește această rivalitate. Cel puțin în ”Clasico” e vizibil, la Messi, nefiind cred deloc o coincidență că lipsa golurilor în dreptul argentinianului contra lui Real Madrid e legată fix de momentul dispariției lui Cristiano din ecuație.

Covid-ul ne-a dat însă lovitura și ne-a lăsat fără Cristiano. Pe noi, ca telespectatori, dar în primul rând pe Andrea Pirlo. A cărui aventură pe banca lui Juventus începe să prindă din ce în ce mai multe semne de întrebare, pe măsură ce se adună rezultatele mai puțin bune și prestațiile lipsite cumva de un sens logic. E limpede că Juventus, ca și Barcelona de altfel, e într-o fază de tranziție și că e nevoie de timp, dar la aceste două cluburi noțiunea de timp fără rezultate nu prea există. Deocamdată Pirlo n-a găsit acel echilibru între jocul din trecut și ceea ce-și dorește el. Cu Allegri exista o idee de joc, cu Sarri exista o idee de joc, chit că ea n-a fost neapărat pe placul vestiarului. Sau poate nu neapărat ideea, ci promotorul ei, prin felul lui de a fi. Pirlo, sunt convins, e pe placul vestiarului, e și pe placul conducerii, dar rezultatele sunt cele care vor decide până la urmă. Absențele din echipă pot fi un alibi, dar și acest alibi are o limită.

Mulți au fost preocupați, la momentul instalării sale, de lipsa de experiență. În fotbalul de azi, la nivelul acesta mai ales, una e să ai puțină experiență, alta e să n-o ai deloc. Contra Barcelonei de exemplu, Pirlo a părut un pic incoerent în decizii, începând cu formula de start. A-i pune alături în același prim ”11” pe Kulusevski, Chiesa, Dybala și Morata pesemne că sună bine, dar e și foarte riscant atunci când adversarul, în lipsa vârfului de atac veritabil, se concentrează pe jocul combinativ la mijlocul terenului. Acolo unde Rabiot și Bentancur au fost lăsați cam singuri să facă față jocului de pase propus de Messi și ceilalți. Problema la Juventus nu e neapărat că joacă prost, asta poate fi o fază a sezonului, ci că, deocamdată, nu prea știe ce joacă.

PEDRI, PARIUL LUI KOEMAN

Despre Barcelona, n-ar fi multe de zis. Koeman avea nevoie de o victorie de genul ăsta, contra unui rival de anvergură, după partidele cu Sevilla și Real Madrid. Eșecul cu Getafe intră în altă categorie. Avea nevoie în primul rând de victorie, dar antrenorului olandez i-a ieșit ceva mai mult. I-a ieșit și o prestație per ansamblu bună, inclusiv a lui Griezmann, care ne arată în această perioadă cum un campion mondial cu capul pe umeri poate avea stări de anxietate în fața porții. N-am zis degeaba cu capul pe umeri, căci campion mondial e și Dembele, dar lui tocmai partea cu capul îi lipsește, ceea se vede în evoluții, el poate juca magistral și penibil într-un interval de 5 minute.

Și i-a mai ieșit ceva lui Koeman: titularizarea lui Pedri. Mulți au comentat după ”Clasico” (și mă număr printre ei) că nu era acela un meci în care să încerci un experiment de genul Pedri. Totuși 17 ani, totuși venit din Liga a doua, fără ADN Barcelona așadar. Contra Madridului, Pedri a fost mai degrabă discret, parcă un pic copleșit de anvergura partidei, poate și de anvergura celor pe care-i avea în față. Koeman n-a cedat însă și a mers pe aceeași linie, oferindu-i puștiului (copilului chiar) încă un tricou de titular în decurs de 4 zile, într-un meci la fel de important, poate chiar mai important ținând cont de conjunctură. Pedri a fost printre cei mai buni de pe teren, după unii cel mai bun, și-a câștigat o poreclă, ”Peter Pan”, și a căpătat probabil o doză uriașă de încredere pentru viitor. O încredere ce poate fi contagioasă, mai ales dacă e pusă lângă cea a lui Ansu Fati. Nici unul, nici celălalt încă n-au împlint 18 ani.