E seară de Champions League, seară cu fotbalul suprem, dar cine să mai aibă chef de așa ceva când supremul din fotbal ne-a părăsit. E una din acele veşti ce-ţi poate strica o seară, o zi, o săptămână, o lună. De parcă asta ne mai lipsea într-un ca ăsta. E una din acele veşti care îţi aminteşte că traseul unui om pe această planetă e marea necunoscută a fiecărei vieţi. E una din acele veşti pe care n-ai vrea s-o descoperi. Niciodată.

A murit Maradona.

”S-a dus al nostru”, zice un coleg, așteptând să intre la un meci de care, se vedea, nu avea niciun chef. Și-așa e, parcă fotbalul nu mai are niciun sens acum, fără el. Și, da, Maradona a fost ”al nostru”, al celor care au descoperit fotbalul în anii 80, când aranjam antenele și trăgeam de fire ca să prindem câte ceva pe la vecini. Atunci a fost apogeul lui Maradona, un geniu cum nu va mai exista altul pe această planetă. La el totul era natural, inclusiv sau mai ales acel henț celebru. Căci, da, hențul ăla nu putea fi reușit decât de un geniu.

Nu vom mai avea un Maradona în fotbal, care să iubească mingea așa cum o făcea el, ca pe femeia vieții tale, pe care nu vrei s-o rănești atingând-o arogant și contondent. Nu vom mai avea un Maradona capabil să trăiască așa ca el, să-și consume talentul printre prafuri obscure, să ardă etape dintr-o existență ce trebuia să fie fără griji și să inventeze cu piciorul stâng lucruri născute dintr-o mână a lui Dumnezeu, ce l-a chemat parcă prea repede la El. Poate că viața lui n-a fost un model de urmat. Dar cine suntem noi ca să-l judecăm? Ce știm noi despre nefericirea unuia pe care-l credeam fericit? Maradona și-a expus eșecurile cu curajul celui care n-a ezitat vreodată să se ia la trântă cu cei mai puternici, dar și cu generozitatea unui care era în stare de orice pentru colegi.

Într-o lume care aleargă după superlative, Maradona a fost ”zecele” omenirii, decarul tuturor.

Gracias por todo, genio!