Dat afară fix înaintea Crăciunului, pesemne și cu sincere ”alles gute” pentru Sărbători, la capătul unei discuții de mai bine de o oră, derulată pe un ton, zice presa germană, mai ridicat decât normal, Thomas Tuchel trage după sine fix aceeași întrebare pusă la momentul instalării: ”De ce?”.

De ce a fost pus Tuchel antrenor după plecarea lui Emery, n-a înțeles nimeni, de ce a fost demis acum, după o victorie cu 4-0 și la 4 luni de la disputarea finalei Champions League, iar nu înțelege nimeni. PSG nu e însă cel mai calm loc de pe planetă la momentul luării deciziilor, așa că încă una dubioasă nu schimbă cu nimic imaginea unei societăți ce a reușit, în toți acești ani de când a devenit club-stat, performanța de a-și atrage un capital uriaș de antipatie nu doar în Franța, ci și în Europa.

”Le roi est mort”, ar zice francezii. Thomas Tuchel n-a reușit la Paris nu pentru că n-ar avea calități de antrenor, ci pentru că-i lipsesc alte caracteristici, ce țin de comunicare, de imagine, de capacitatea de a gestiona un vestiar de o asemenea anvergură, de știința de a-ți orienta gândurile în aceeași direcție cu conducerea administrativă. Cu Leonardo, mai exact, care de când a venit la Paris a lăsat senzația că are o obsesie: să-l dea afară pe Tuchel. Iar neamțul n-a făcut nimic în a stinge scânteia conflictului, dimpotrivă, a tot pus gaz peste focul unei nemulțumiri ce creștea vizibil.

”Vive le roi”, ar continua aceiași francezi. Adică Pochettino, care încă nu e oficial, dar e cât se poate de pregătit din toate direcțiile. De ce întârzie atât de mult un anunț, din nou e o chestiune ce ține de acest modus-operandi al clubului parizian, devenit din ce în ce mai mult un modus-vivendi. Numele argentinianului a tot fost folosit pe la toate echipele cu probleme, mă refer la cele importante, căci Poch a ajuns la un anumit nivel, nu mai poate merge la Newcastle, Espanyol, Torino sau Nantes. Pe unde apăreau sincope, hop și umbra lui Pochettino ce se ivea după colț. Zidane, Solskjaer, Koeman, Pirlo, Conte, toți au văzut în bietul Mauricio o amenințare la un anumit moment. În el și în Allegri, italianul rămânând acum singur pe aceste metereze.

Este argentinianul omul potrivit pentru Parisul de azi? Asta e o întrebare capcană, la care vom avea răspuns abia peste câteva luni. În principiu, ar trebui să fie. A jucat la PSG, chit că erau alte vremuri, are deja un nume în fotbal, are în spate realizările de la Tottenham, iar poveștile vehiculate despre el sunt în general pozitive. Filozofia lui de joc pare să se muleze pe ceea ce va avea la dispoziție, charisma lui e peste cea a lui Tuchel, iar ideile lui ar trebui să-i mulțumească pe Neymar și Mbappe, adevărații regi ai Parisului. Are însă și un mare zero în CV, în dreptul trofeelor câștigate ca tehnician, un detaliu destul de important, dar care s-ar putea să nu conteze în primele 6 luni.

O schimbare de antrenor în plin sezon e o mică loterie, dar și-aici Pochettino are un plus. Obișnuit să lucreze atâta amar de vreme la Spurs cu un președinte ca Daniel Levy, care făcea și desfăcea totul în materie de planificare, argentinianul s-a debarasat de obiceiul altora de a solicita necontenit transferuri peste transferuri. A muncit cu ce a avut la dispoziție și și-a creat un stil din asta. Ceea ce acum, la Paris, s-ar putea să fie un mare avantaj.

P.S.

Dacă vă imaginați că doar pe la noi se petrec tot soiul de bazaconii (la fotbal mă refer), vă informez cu respect că nu e chiar așa. Și rămân la Franța pentru un exemplu: Nantes. Club de calibru în Ligue 1, are un patron, Waldemar Kita, care în ultimii ani a amestecat operațiile estetice cu controversele într-o manieră demnă de o cauză mai bună. A schimbat din 2007 încoace 18 antrenori, iar acum l-a instalat pe Raymond Domenech, fostul selecționer al ”cocoșului galic”. Toate bune și frumoase, doar că Domenech n-a mai antrenat o echipă de club din iunie 1993, de mai bine de 10.000 de zile. Și n-a mai antrenat deloc din iunie 2010, de mai bine de 10 ani. Parcă pe la noi nu s-a ajuns chiar atât de departe, nu vi se pare?